Când luna prin nouri pe lume veghează,
Când fiece undă se-mbracă c-o rază,
Când cântă al somnului ginii nătângi –
Tu tremuri şi plângi.
Când luna aruncă o pală lumină
Prin merii în floare-nşiraţi în grădină,
La trunchiul unuia pe tine te-aştept –
Visând de deştept.
Când soarele arde şi ceru-i văpaie,
Pe-a lacului valuri profunde bălaie,
Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg –
La tine alerg.
Când vântul e-o taină, când frunza e mută,
Misterul surâde prin lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte sublime visărei –
Pe ochi sărutări.
Amorul îşi moaie aripile-i stinse,
Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse,
Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi, –
Surâzi şi veghezi.
Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le naşte durerea,
Nebună copilă cu-amorul ceresc, –
O, cât te iubesc!