Când crivăţul cu iarna… - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 186 de voturi
Când crivăţul cu iarna…

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…

Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

Orologiul să sune – un greier amorţit –

Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,

Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud

Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –

Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;

Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele

L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –

La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,

Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,

Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –

Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse

Şi glasul ei e cântec în line tremurări,

Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –

Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.