Când se juca Elisa Muller… - de Mihai Eminescu

Pe genunchii-mi te-am purtat.

Ţi-am privit în faţă,

Ochii-mi ochii-ţi a cătat,

Gura-mi, buza-ţi creaţă –

Şi m-am pus pe sărutat.

Cine mă învaţă?

Ca o mamă blând şi lin

Ce-un copil răsfaţă,

Mângâiat-ai fruntea mea

Şi m-ai strâns în braţe.

Ah, cât te iubesc de mult!

Cine mă învaţă?

Eu mă duc, te părăsesc –

Nu mă privi şuler,

La spectacol mă pornesc,

Stai să-mi văd de guler.

În teatru românesc

Azi e Elisa Müler.

Un copil netrebnic sunt –

Spune-mi-o apăsată.

Mi-ai legat acest cuvânt

De viaţa-mi toată,

Mi l-ai dat roşind, plângând

Când ai fost – ciudată.

Ah, surâde-mi înc-un pic

Şi nu-mi fi ursuză.

Căci cu degetul cel mic

Te ating pe buză.

Şi şopteşte-mi un nimic

Nimeni să n-audă.

Astăzi e duminecă.

Pac! şi una bună.

Eu te las şi bine că

Mi te las nebună…

Trage-te de mânecă…

Ce ştii de-i minciună.

Nici nu ştii, o, turturea,

Ce-mi auz de-a bine.

Tu gândeşti cine ştii ce

Şi te uiţi la mine.

Ah, iubită mititea,

Cum te-ador pe tine!

Un nimic, un cuvinţel,

Spus după perdea,

E o piatră de inel,

E a nopţii neauă,

Arde-atât, încât cu el

Aş aprinde-o stea.

Ş-apoi taci ca nu cumva

Să audă-o floare

C-ai şoptit aşa ceva:

Din ascunzătoare

S-ar roşi – mai, mai aşa

Cum o oarecare.

Cum te uiţi aşa, năuc,

Şi-n gândiri te-nsinguri,

Eşti tu ziua lângă nuc,

Eşti tu noaptea-n crânguri,

Să te iau şi să te duc,

Să fim numai singuri.

Ş-atunci n-om vorbi defel:

Vorba este pleavă.

Când se iubesc doi astfel

– Inimă bolnavă –

Atunci tac, tac cuminţel,

Noaptea în dumbravă.