Cântec vechi - de Mihai Eminescu

Vino, scumpă, de priveşte
Dorul tău cum mă munceşte.
Nici defel cum nu mă lasă
Nici să intru seara-n casă,

Ci din aşternut mă scoală,
Ca pe-un pătimaş de boală,
Şi mă face de alerg
Neştiind pe unde merg.

Când în zori de dimineaţă,
Mă visez cu tine-n braţe,
Când te strâng să nu te pierd
Şi te chem şi te dezmierd.

Ars deodată sar din pat,
Singurel m-am deşteptat,
Suspinând şi ameţit,
Mă simt mai nenorocit.

Sunt de carne, nu-s de fier!
Ce să fac ca să nu pier.
Căci rănit sunt de amor,
De nici trăiesc, nici nu mor:

Somnul meu nu este somn,
Nici pe mine nu sunt domn.
A dormi de sunt pe cale,
Zăresc chipul dumitale:

O icoană zugrăvită
Cu mulţi nuri închipuită.