Care-i amorul meu în astă lume - de Mihai Eminescu

Care-i amorul meu în astă lume:

Este-al bravurii coiful de aramă,

Sau al măririi aspru rece nume?

Sau este claustrul cernit, ce cheamă

Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,

Cu clopotu-i vestind a morţii dramă?

Sau este chipul blând unei iubite,

Ce, dulce, pură, sântă şi frumoasă,

Să-mi facă zile albe, – ore-aurite?

O văd adesea steauă radioasă

‘N-oglinda sufletului meu – o zeie –

Ş-a ei privire-asupra mea se lasă:

De înger suflet, chipul de femeie;

În visul vieţii ei ea sfânt surâde

Şi mă-namor de-oricare-a ei idee,

Când lumea-amar de visu-acesta râde:

Nu e femeia ce crezi tu, nebune,

Şi chipul care inima-ţi l-închide

Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune

Unde e îngerul cu-aripi senine,

A sufletului meu scumpă minune?

Ea n-a fost niciodată… doar în tine

De-a fost vreodată ea, de mult e moartă,

Astfel de chip o dată-n lume vine.

Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă –

Crede: că ea deodată cu-a ta fire

Trecut-a-n lume-a cerurilor poartă,

Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,

Ea a murit şi-a ei fiinţă bună

E colb în lume, umbră în gândire!

De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,

Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul

Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună,

Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul

Al vorbelor iubirii tu îl varsă

Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul

Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.