Către Mercur - de Mihai Eminescu

O, Mercur, a cărui poveţe deprins-au

Amphion, urnind după cântecu-i pietre,

Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte

Coarde suna-vei

Templelor, ospeţelor mari amică –

Nu c-altădată, fără de grai – o, spune-mi

Cântul, cărui neînduplecata Lyde-i

Plece urechea.

Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,

S-o atingi chiar neîngăduind. Nu ştie

Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a

Soţului patimi.

Tigri după tine se iau şi codri,

Râul care fuge spumând opri-l-ai,

Alintându-l, fere-ndărăt portarul

Orcului groaznic,

Cerber ce cu sute de şerpi în creştet

Ca ş-al furiilor, exală ciumă

Pe când spume fac şi venin tustrele

Limbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar în silă

Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,

A lui Danau fiice auzind cântarea-ţi

Fermecătoare.

Lyde ascultă crimele-acelor fiice,

Căci pedeapsa lor e să umple vasul,

Ce de-a pururi fără de fund se scurge –

Soarta-ndelungă

Urmăreşte crimele mari în iad chiar:

Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar

Decât moarte soţilor lor cu aspru

Fier să le dea?

Una numai, demnă de-a nunţii faclă,

Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,

Strălucind vestită de-atunci prin secole,

Nobila fiică!

„Scoli – ea zise, tânărul soţ trezindu-şi –

Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde

N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce

Fără de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii,

Mirii lor ucid… numai eu mai blândă

Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n

Negrele ziduri…

M-o încărca părintele meu cu lanţuri

Pentru că-ndurare avui de un biet om

Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n

Câmpii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vântul

Până-i noapte, până veghează Venus,

Mergi cu bine. Ţine-mă minte… sapă-un

Vers pe mormântu-mi.