Ce s-alegea de doi nebuni, iubito… - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 131 de voturi
Ce s-alegea de doi nebuni, iubito…

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,

De ne-ntâlneam demult şi nu pierdeam

O tinereţe, care-am risipit-o?

De dragul tău demult înnebuneam,

Sau că muream de-atâta fericire,

Dar numai seara vieţii n-ajungeam.

Era de zgomot plină, de-nflorire,

Iar ochii tăi cei tineri de copil

M-ar fi ţinut de-a pururea-n uimire.

Iar graiul tău când blând şi când ostil

Făcea singurătatea-mi zgomotoasă,

Cum e cu zgomot luna lui april.

Şi în necazul tău şi mai frumoasă

Te cuprindeam, să nu te mai retragi,

Să-mi plângi la piept la dragoste geloasă.

Şi ne-am fi fost atât, atât de dragi…

Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane,

Eu lacom de-al tău farmec ca un pagi.

Dar azi, loviţi de ale sorţii goane,

Viaţa-mi pare-un istovit izvor

Şi plină de-ale toamnei reci icoane.

A noastre visuri cad pe rând şi mor

Precum în vânt rotiri de frunze-uscate…

Statornic nu-i decât al nostru-amor…

Renunţ silit la el, căci nu se poate,

Şi lungi iluzii, ca un înţelept,

Înaintea mea le văd căzând pe toate.

Nu cer nimic, nimic nu mai aştept,

Şi nici întreb la ce o mai simţesc

Sărmana inimă bătând în piept.

La ce? Ca viaţa mea s-o risipesc

Într-o îndelungă, tristă văduvire,

Lipsită de-al tău chip dumnezeiesc:

Să-l cat în veci, să nu fii nicăire.

Pergole retractabile