Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,
De ne-ntâlneam demult şi nu pierdeam
O tinereţe, care-am risipit-o?
De dragul tău demult înnebuneam,
Sau că muream de-atâta fericire,
Dar numai seara vieţii n-ajungeam.
Era de zgomot plină, de-nflorire,
Iar ochii tăi cei tineri de copil
M-ar fi ţinut de-a pururea-n uimire.
Iar graiul tău când blând şi când ostil
Făcea singurătatea-mi zgomotoasă,
Cum e cu zgomot luna lui april.
Şi în necazul tău şi mai frumoasă
Te cuprindeam, să nu te mai retragi,
Să-mi plângi la piept la dragoste geloasă.
Şi ne-am fi fost atât, atât de dragi…
Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane,
Eu lacom de-al tău farmec ca un pagi.
Dar azi, loviţi de ale sorţii goane,
Viaţa-mi pare-un istovit izvor
Şi plină de-ale toamnei reci icoane.
A noastre visuri cad pe rând şi mor
Precum în vânt rotiri de frunze-uscate…
Statornic nu-i decât al nostru-amor…
Renunţ silit la el, căci nu se poate,
Şi lungi iluzii, ca un înţelept,
Înaintea mea le văd căzând pe toate.
Nu cer nimic, nimic nu mai aştept,
Şi nici întreb la ce o mai simţesc
Sărmana inimă bătând în piept.
La ce? Ca viaţa mea s-o risipesc
Într-o îndelungă, tristă văduvire,
Lipsită de-al tău chip dumnezeiesc:
Să-l cat în veci, să nu fii nicăire.