Confesiune - de Mihai Eminescu

Aci este lumea… de-o sfărâm – e sfărâmată.

De sfărâm pe vecie acest idol de lut

Eterna pace-ntinde imperiul ei mut

Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană

Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană.

Şi marea tace-nceată; cântau strigoi; mişcare;

O noapte condensată, în veci nepieritoare,

Ca noaptea din sicrie, din groapă, din caverne –

Povestea liniştită a morţii cei eterne…

Nu vezi că deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă,

Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa?

V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme,

V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme

Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain,

V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain,

Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat

Şi pentru voi anume creai al vieţii iad.

Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos

Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros.

În sâmburii durerii eu pus-am fericire,

În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire.

Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au acelaşi fine.

În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine

Şi de vă-ntindeţi mâna dup-a mea umbra-avară,

Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară.

Coroană, aur, glorii, cântare şi comori,

Istorie şi nume, iubire şi onori

Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:

Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s… eu.

Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…

Am zugrăvit în ochii-ţi semănături de stele.

Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul.

El vă arată iadul, imperiul, Olimpul

Şi cu mândrie poartă a veciniciei mască

Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască

Îl şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată,

Dacă din noapte-eternă o fiinţă se arată,

El vede cer şi stele, oceanul, universul;

El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul

Ce-l sperie – trecutul – gigant cu visuri sumbre.

Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre.

A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune,

În petice de vreme cătând înţelepciune.

Ce înţeles au ele… ce este a lor fire?

Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculţi de mine. – Nu ştii s-asculţi. – Mi-e milă.

Nu este dat ca omul cel muritor, în silă

Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,

Să ducă-n piept durerea – aceea ce menită

A fost ca să o poarte o omenire toată,

Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfărmată

În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta.

Nefericite iată confesiunea mea.