Cu pânzele-atârnate
În linişte de vânt,
Corabia străbate
Departe pe pământ.
Iar stolul rândunelelor
Trece-ntre cer şi mare…
O, stelelor, stelelor,
Nemuritoare,
De ce şi voi nu vă luaţi
Pe-ale lor urme oare?
De ce mă întristează
Că valurile mor,
Când altele urmează
Rotind în urma lor?
De ce căderea florilor
Ş-a frunzelor ne doare?
O, norilor, norilor,
Şti-veţi voi, oare,
De ce rămân atâtea-n veci
Şi numai omul moare?
În cer întotdeauna
Urmăm al nostru mers,
Ca soarele şi luna
Rotind în univers.
Un crez adânc pătrunde-va
De-a pururi omenirea
Că undeva, undeva
E fericirea:
Şi toţi aleargă după ea:
N-o află nicăirea.