Cu pânzele-atârnate - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 126 de voturi
Cu pânzele-atârnate

Cu pânzele-atârnate

În linişte de vânt,

Corabia străbate

Departe pe pământ.

Iar stolul rândunelelor

Trece-ntre cer şi mare…

O, stelelor, stelelor,

Nemuritoare,

De ce şi voi nu vă luaţi

Pe-ale lor urme oare?

De ce mă întristează

Că valurile mor,

Când altele urmează

Rotind în urma lor?

De ce căderea florilor

Ş-a frunzelor ne doare?

O, norilor, norilor,

Şti-veţi voi, oare,

De ce rămân atâtea-n veci

Şi numai omul moare?

În cer întotdeauna

Urmăm al nostru mers,

Ca soarele şi luna

Rotind în univers.

Un crez adânc pătrunde-va

De-a pururi omenirea

Că undeva, undeva

E fericirea:

Şi toţi aleargă după ea:

N-o află nicăirea.