Cugetările sărmanului Dionis - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 126 de voturi
Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!

Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde,

Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde –

Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă

Cu himere! Dar de unde? Scârţâie de vânt fereastra,

În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta

Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,

Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă

De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne – măcar totuşi are blană,

Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger

Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,

Un palat, borta-n părete şi nevasta – o icoană.

Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!

Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele

Nici că au ce sa mai sugă. – într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!

Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;

Cela-i cavaler e iute oare ştie franţuzeşte?

Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;

Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las, săracul!

Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,

Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul „ins!” la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,

Vino-ncoa’ să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.

De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,

Ca să ştii şi tu odată, boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una?

Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?

Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,

Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:

Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,

Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,

Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!

În prelegeri populare idealele le apăr

Şi junimii generoase, domnişoarele ce scapăr,

Le arăt că lumea vis e – un vis searbăd – de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care

După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,

Aş striga: o, motănime! motănime! Vai Haram

De-al tău suflet, motănime, ne-postind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,

Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,

Ce destinul motănimii îl desfăşură înainte!

Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?

Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,

Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?

O, montani fără de suflet! – La zgâriat el v-a dat gheară

Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!

Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?

Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat

De-aş putea să dorm încalea. – Somn, a gândului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,

Vino somn – ori vâno moarte. Pentru mine e totuna:

De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,

Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!