Cum oceanu-ntărâtat turbatu-i!
Răcnind înalţă braţele-i spumate,
De nori s-agaţă, în bolta lumii bate,
Până furtuna-l reîmpinge-n patu-i.
Sălbatecul! Van fulgeri fricoşate
Apără cerul… El încredinţatu-i
Că bolta cea albastră e palatu-i;
Cu-asalt s-o ia el vrea – ca pe-o cetate.
Rănit de fulgere, el se înmoaie
Şi c-o poveste îl adoarme-o boare
Şi-n vis – un cer în fundu-i se îndoaie.
Tot ce-a dorit în visul lui el are:
Tărie, stele, luna cea bălaie…
Dormind murmură – murmurând tresare