Daţi-mi arpă de aramă - de Mihai Eminescu

Daţi-mi arpă de aramă
Dar cu strunele de fier
Căci să cânt acuma cer
Ca un vânt ce se sfarmă

Printre stânci de-ngheţ şi ger.
Daţi-mi arpă de aramă
Pe-a mea frunte crengi de brad
Voi să cânt ca largul vad

Sau c-a lumii sântă dramă
Sau ca răcnetul din iad.
Daţi-mi cupa cea de piatră
Dar umpleţi cu sânge roşi

Din duşmanii fioroşi
……………………………
Voi să cânt în poezie
De-acei timpi urâţi păgâni

Când strămoşii cei bătrâni
Se luptau cu bărbăţie
Şi-i dau nume „La români!”
La români! Popor de fală

Cap de geniu, piept de foc
Cu judeţul de proroc
Dar cu inimă regală
Şi cu flamuri de noroc.

Câţi maghiari cu cap de câne,
Câţi tătari cu ochii mici,
Câte limburi de peltici
S-au zdrobit de stânci bătrâne

Ce veghează înc-aici.
Câte ginţi cu limba slavă
Au venit şi-au revenit
Dar cu toţi s-au nimicit,

O câmpie de otavă
Sub al coastei fier negrit.
Daţi-mi arpa în rugină
Să mai cânt zguduitor

De-al românilor popor
Şi-de-al ţării cei române,
Şi de-al secolelor dor!
Ce să cânt, fii de-armonie,

Ce să cânt ca să vă-ntrec
Şi-n durere să mă-nec
Căci cântarea mi-e stafie
Pieptu-i rece, capul sec!

Să cânt naţiei ce vie
Poartă jugul cel de lemn
Sub al barbarilor semn,
Multe semne de sclavie

Şi de viaţă nici un semn.
Să cânt ţării…
Legii făr’ de Dumnezeu!
Să cânt frunţii de ateu

Ce reneagă tată, mamă
Şi-i ca duşmanul mai rău?