De-aş muri ori de-ai muri - de Mihai Eminescu

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.

Privire în privire şi sân la sân trăim,

Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă

Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,

Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare,

în care-oi dăinui?

Nu, nu, copilă scumpă!… De-i auzi în noapte,

Când vei veghea în rugă la candela de-argint,

De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte

Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,

Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,

Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,

La tine, înger, vin!

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă

Prin oalele uitate de veştejite flori,

Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,

Ochii tăi gânditori.

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,

O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?

O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

în rece zborul său?

Înger venit din ceruri, oi plânge al tău nume,

L-oi semăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,

Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume

în nopţi ce stau pe loc.

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,

Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,

Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute –

Prin nourii din cer.

Pân-ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,

Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun’

Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,

Cu dorul ei nebun.