De-oi adormi… - de Mihai Eminescu

De-oi adormi curând
În noaptea uitării,
Să mă duceţi tăcând
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Făclie şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
Pe-adâncile ape,

Care-n dureri adânci
Se nalţă la maluri,
S-ar atârna de stânci
Cu braţe de valuri,

Se nalţă, dar recad
Şi murmură-ntr-una,
Când pe păduri de brad
Alunecă luna.

Şi nimeni-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar moartea glas să dea
Frunzişului veşted.

Să treacă lin prin vânt
Atotştiutoarea,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture floarea.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte,

Ce n-or şti că privesc
O lume de patimi,
Pe când liane cresc
Pe singurătate-mi.