Din Halima - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 110 de voturi
Din Halima

Harun-al-Raşid prin Bagdad adese

Tiptil pe uliţe cu vizirul iese,

Pe când prin frunza verde de platane

Seninul nopţii luminos se ţese.

Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare

Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,

Colo aud râzând cu veselie,

Dincolo suspinând vreun om ce moare.

Şi-astfel sultanul singur cercetează

Oraşul lui, pe când în somn visează.

Durerea toată, adâncu-întreg al vieţii

Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.

Giafer vizirul l-asfinţitul serii

I-arată ale vieţii vii mizerii.

Nu de războaie, chin şi crudă moarte –

De-adâncul gol al inimii te sperii.

Deci într-o seară-ajung mergând departe,

Pe uliţe strâmte şi prin pieţi deşarte,

Sub zidul unei case vechi şi negre,

Cu trepte scunde şi cu uşi sparte.

Aud din întru ţipăt şi suspine,

Aud cum unul bate pe-oarecine,

Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:

„- Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine.”

Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie,

Încet cu mâna uşa o descuie,

Se uită-năuntru şi-o minune vede,

Cum ca să vadă n-a fost dat altuia.

Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă

Şi cărţi în rafturi, una peste altă,

Maşini şi sticle, topitori, metale,

Ici pergamente, colo o unealtă.

Iar un bătrân cu o frânghie udă

Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă

Se zvârcolea:” – Mai dă, te rog, în mine,

Ca Domnul a ta rugă s-o audă.”

Bătrânul însuşi îi plângea de milă

Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,

Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi

Dădea mereu în el ca într-o grilă.

Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune

Sultanului văzută-acea minune;

Şi-au hotărât la Curte a-i aduce,

Pe amândoi la cercetare a-i pune.

A doua zi Harun în tron de fală,

Înconjurat de suita lui regală,

Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară

Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.

Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă

Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă,

Ţinând de mână pe un mândru tânăr

Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndreaptă.

Ei după chip păreau de viţă-arabă,

Dar faţa celui tânăr este slabă

Şi palidă de multe suferinţe –

Deci cu mânie împăratu-întreabă:

„- Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,

Acest băiat de-l chinuieşti în silă,

Când el te roagă chiar să dai într-însul,

Şi pare-atât de blând ca o copilă?”

Bătrânul zise vorbele aceste:

„- Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este –

Ciudată e istoria ăstui tânăr,

Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste.

Tu vei fi auzit de un anume

Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,

Un învăţat şi cititor de zodii,

Un vraci prea înţelept cu mare nume.

Cutreierat-au dânsul lumea toată,

Oraşe, ţări din sfera depărtată,

Pustiile Saharei, râul Gange,

Şi la izvorul Nilului odată.

Acesta dar trecând odinioară

Pe-a lui cămilă arida Sahară,

Sub arşiţa cumplită de amiazăzi

Ce seacă râuri, lacuri şi izvoare,

Vuind aude împrejuru-i vântul

Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,

Şi volburi de nisip rotind în aer

Cu ceru-ntunecat uneau pământul.

Prin volburi repezi şi prin vânt fierbinte

Zbura pe-un cal arab mereu înainte,

Ca o fantasmă albă a pustiei:

Era femeie ce-şi ieşea din minte.

Căci volburi de nisip o-mpresurară

Şi calul ei în loc l-împiedicară,

Iar ea ţipa cu un copil în braţe

Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.

Cum volbura împrejuru-i se roteşte,

Cum arde vântul viaţa-i şi cum creşte,

Prin aer ea îi aruncă copilul

Strigând: O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!”