Dona Sol - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 132 de voturi
Dona Sol

Te rog rămâi o clipă încă

Ca să te strâng duios la piept.

Din fericirea mea adâncă

Aş vrea să nu mă mai deştept.

Şi totuşi, luna iese-n zare,

Albeşte zidul nalt şi gol…

Dă-mi cea din urmă sărutare

Şi încă una, Dońa Sol!

Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte

Unde mă duc şi ce mă fac,

Când de pe ceruri stele sfinte

Pătrund în codru, bat în lac.

Au nu eşti tu la înălţime

Ca steaua vecinicului pol?

Pe mine nu mă ştie nimeni,

Nici chiar tu însăţi, Dońa Sol.

Ades când frunzele pe cracă

Şoptesc ca zgomotul de guri

Ce se sărută şi se-mpacă

În umbr-adâncă de păduri,

Eu stau unde pătrunde luna

Pe alb izvor, sunând domol;

De cântă păsările-ntr-una,

De tine-mi cântă, Dońa Sol.

Şi pe oglinda mişcătoare

Stau de privesc un straniu joc:

E apa pururi călătoare

Pe chipu-mi ce rămâne-n loc.

S-au desprimăvărat pădurea,

Suspină păsările-n stol…

Şi numai eu, gândind aiurea,

Gândesc la tine, Dońa Sol.

De ce doresc singurătate

Şi glasul tainic de izvor,

De ce când codrul frunza-şi bate

Adorm pe verdele-i covor?

Ca prin lumina cea rărită

Prin umbra moale de pristol

Să mi se-arate liniştită

A ta ivire, Dońa Sol.

Să văz cum mâna ta îndoaie

În arc o ramură de fag

Şi ca Diana cea bălaie

Îţi faci în codru mândru prag;

Săgeţi de aur pe-al tău umăr,

Goneşti vânatul tău în stol,

Dar peste frunze fără de număr

Nu-mi laşi o urmă, Dońa Sol.

Chiar de luceafărul de seară

Te tem, căci dulce arde el,

Când treci frumoasă şi uşoară

În umbra negrului castel…

De aş zăcea rănit de moarte,

Într-un genunchi eu tot mă scol;

Tinzându-mi dreapta de departe,

Mă-nchin la tine, Dońa Sol.

Când luna trece în uimire

Spre-a face-al mărilor ocol,

Ea, luminând a mea iubire,

Te lumineze, Dońa Sol.