E împărţită omenirea… - de Mihai Eminescu

E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dintâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.

Când unii ţese haina vremii,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirii o supun.

Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte într-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.

N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patimi
Înaintea ta să-ndreptăţească;

Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor –
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;

Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire –
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;

Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept –
La toate farmecele firii
Se bat cu mâinile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;

Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.