E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viţa lumii acestea,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea ţin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri de tot sărac.