Egiptul - de Mihai Eminescu

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,

Peste el cerul d-Egipt, desfăcut în foc şi aur;

Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,

Flori giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,

Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,

Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.

Înecat de veşnici visuri, răsărit din sfinte-izvoare,

Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară

Către marea liniştită, ce înecă a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;

Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,

Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi –

Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!

Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,

I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei,

Din năsipuri argintoase în mişcarea vijeliei,

Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald

Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufaşe

Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,

Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

Se-nserează… Nilul doarme şi ies stelele din strungă,

Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.

Cine-a deschis piramida şi înăuntru a intrat?

Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe

El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe

A lui suflet când priveşte peste-a vremurilor vad.

În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune.

Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;

În zădar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.

Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară…

Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoare

Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat…

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,

Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde

Par a fi snopi gigantici de lungi suliţe de-argint,

Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie

Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,

Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,

Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor.

Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunii rază,

Nalţă zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,

Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.

Şi în templele măreţe – colonade-n marmuri albe,

Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,

Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint;

Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,

Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună;

Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.

Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,

Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite

Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite

Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.

Şi se poate că spre răul unei ginţi efeminate,

Regilor pătaţi de crime, preoţimii desfrânate,

Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;

Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,

Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri

Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă;

Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,

Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi.

Memphis, Teba, ţara-ntreagă acoperită-i de ruine,

Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,

Sorind viaţa lor de basme prin câmpie nisipiţi.

Dar ş-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,

Noaptea flamingo cel roşu, apa-ncet, încet pătrunde,

Ş-acum luna arginteşte tot Egiptul antic;

Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,

Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,

Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ş-atunci Memphis se înalţă, argintos gând al pustiei,

Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…

Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,

Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele

De oraşul care iese din pustiile de jele;

Din pământ şi de sub mare, s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;

Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,

Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce

Sus în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce;

Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.