Făt-Frumos din tei - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 180 de voturi
Făt-Frumos din tei

– „Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

Mâni în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.”

– „Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr, vesel

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc cetind pe carte

În fum vânăt de tămâie.”

– „Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las’ de-a lumii orice gând,

Mâni în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.”

Ea aude – plânge. – Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

S-avântă pe el şi pleacă

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăt.

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr’ de capăt,

Când a serei raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumini…

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albini;

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape

Ea trezit-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros –

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gura abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şale,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jale,

Ş-o cuprinde de călare –

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăveşte umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

Pergole retractabile