Fata-n grădina de aur - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 176 de voturi
Fata-n grădina de aur

A fost odat-un împărat – el fu-ncă

În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn,

Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,

Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.

Avea o fată dulce, mândră, pruncă,

Cu care basme vremile ş-adorm,

Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n

Uşorii paşi, în valea c-un mesteacăn.

În van i-o cer. Bătrânul se gândeşte,

Prea e frumoasă, prea nu e de lume –

Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte

Să scrie-n stele dulcele ei nume;

E rău poetul care n-o numeşte,

Barbară ţara unde-al ei renume

Încă n-a-ajuns, şi chipu-i răpitori

Nu-i de privirea celor muritori.

În vale stearpă, unde stânci de pază

Înconjurau măreaţă adâncime,

Clădi palat din pietre luminoase,

Grădini de aur, flori de-ntunecime;

Iar drumul văii pline de miroase

Afară de el nu-l ştie-n lume nime –

Acolo ş-a închis frumoasa fată,

Ca nici o rază-a lumii să n-o bată.

Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua.

Cusut în foi şi roze vişinii,

În mozaicuri strălucea podeaua,

Din muri înalţi priveau icoane vii;

Fereastra-i oarbă, deşi stă perdeaua,

De-aceea în sale ard lumini, făclii,

Şi aerul, pătruns de mari oglinzi,

E răcoros şi de miroase nins.

O noapte-eternă prefăcută-n ziuă,

Grădină de-aur, flori de pietre scumpe,

Zefir trecea ca o suflare vie,

Şi-n calea lui el crengi grele rumpe.

Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târzie,

Copii frumoşi ai albei veri se pun pe

Boboci de flori, când ape lin se vaier

Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

Acolo închisă cu mai multe soaţe,

Ca ea copile şi soţii de joacă,

În lumea ei sălbatic se răsfaţă,

În străluciri viaţa ş-o îmbracă.

A ei priviri sunt tinere şi hoaţe,

Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă,

Şi-n acest rai, în astă lume suavă

De mulţămire se simţea bolnavă.

Dar de a ei frumseţe fără seamăn

Auzi feciorul de-mpărat Florin,

Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,

De-atunci un foc îl mistuie în sin.

” În van stau locului, stau să mă-ndeamăn

Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin.”

Pătruns de dorul neştiutei verguri,

S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

– Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,

Înapoi trimite, nu lua nimica,

Şi singurel te du de-ţi cată ţinta,

Căci strimt e drumul şi e grea potica.

Ia calul meu cel alb; el se avântă,

Ca gândul zboară-n lume fără frică,

Dar dacă vrei s-o afli, ţine minte:

Nu sta în valea-aducerii aminte.

Porni în lume, singurel, în toiu-i.

Îl duce calu-i frăţior cu vântul –

De aur păru-i şi frumos e boiu-i,

Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,

O stea el pare-n neamu-i şi în soiu-i –

Cu bine meargă-mi şi să-l ţie sfântul.

Ajunse-o vale mândră şi frumoasă –

Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

Şi sub un tei el de pe cal se dete,

Se-ntinse leneş jos, pe iarba moale –

Din tei se scutur flori în a lui plete

Şi mai că-i vine să nu se mai scoale.

Şi calu-i paşte flori, purtând în spete

Presunul lui şi şeaua cu paftale,

În valea de miros, de râuri plină,

În umbra dulce bine-i de odină.

De-a lui bătrân el îşi aduse-aminte,

Cum îl lăsă şi cum porni în lume,

Dorind cu o iubire-aşa fierbinte:

O umbră, un sunet, un nimic, un nume.

L-apucă un dor de ţară şi părinte,

Tot ce-a dorit ţi pare-atunci că-s spume,

Şi când pe calul lui el iar se simte,

Înapoi apucă, peste drumuri strimte.

Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul

Din nou, – nelinişte, iubire-adâncă –

S-aruncă iar pe cal, urmând amorul

Ce-n al lui suflet neclintită-i stâncă.

În van l-opreşte regele, poporul,

E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă,

Dorit de raza unor doi ochi tineri –

S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri.

– Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,

De ce-ai stătut în valea amintirii?

Pentru oricare e frumoasă, blândă,

Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii

Din acea vale inima-ţi frământă.

Nu sta în ea. De te-nchinaşi iubirii,

Te du de-o cată, şi-n a ei fereastră,

De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.

Dar să nu stai în valea desperării,

Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.

El iar porni în lumea întâmplării,

Bolnav de dor şi de-a iubirii friguri.

Dădu de-o vale-n asfinţitul serei,

Prin crengi negre umbre se configur.

Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii,

Şi fâlfâie prin aer rece corbii.

El de pe cal se dete. în pădure

Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi

Şi somnul nu voieşte ca să-l fure,

Căci umedă e frunza lui de paturi,

Urechea-i trează a dumbrăvii gure

Le asculta şoptind din mii de laturi,

Şi corbii croncănesc şi zboară-n fală

În aer clar ca pete de cerneală.

Atunci o frică inima-i pătrunde,

Pe cal se pune şi fugi din vale,

Şi-n loc s-urmeze drumu-acolo unde

Voia să meargă, s-a întors din cale.

Soseşte iar în ţară-i, de-l pătrunde

Din nou un dor, o amărâre,-o jale.

Atunci din nou el o luă pe mâneci

Să ceară sfat acum sântei Dumineci.

– Ai stat în valea desperării iară,

Îi zise sfânta, ci din nou porneşte!

Îţi dau o pasăre cu tine – zboară

Cu calul tău, unde norocu-ţi creşte.

Când ai vedea frumoasa ta fecioară

Că plânge, atunci dă drumul pasării ieşte.

Tu dorul ţi-l ajungi, deşi te ticăi.

Ea-ţi fie tot, ce-ai suferit nimică-i.

Trecând prin valea desperării, astupă

A lui urechi, să n-o audă-n şopot;

În van se-ncearcă calea-i s-o întrerupă

Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.

O umbră zboară, până se vede după

Atâta mers c-aude zvon de clopot;

Atunci văzu în zarea lui palatul

În care-nchise fata-i împăratul.

În ziduri de oţel lucea castelu-i

Cu streşini de-aur şi cu turnuri nalte

Şi scris pe muri-i, minunat în felu-i,

Făptură grea a meşterelor dalte.

În mari grădini i se arătă lui

Izvorul viu, ce cade, vrând să salte.

El se mira cum toate-astfel a fi pot:

Grădini, rediuri, lacuri, ziduri, şipot.

Dar un balaur tologit în poartă

Sorea cu lene pielea lui pestriţă,

Cu ochi-nchişi pe jumătate, poartă

Privirea jucătoare să-l înghiţă,

Iară Florin – inima-n el e moartă –

Când vede solzii, dinţii cei de criţă,

Sărind la el şi-nfipse a lui spadă

Şi de pământ îl ţintui de coadă.

Apoi din munte stanuri el răstoarnă,

Le grămădeşte crunt peste balaur;

Acesta iar se zbate, se întoarnă

Şi în durerea-i muge ca un taur,

Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă

Pân- năduşit plesni acel centaur.

Trecu-nainte – două lancii scurte –

Pân- ce dădu de strălucita curte.

Un an de când copila petrecuse

Urzind gândirea-i şi visând ursitul,

Un an întreg prea fericită fuse,

Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.

Îşi amintea viaţa ce-o avuse

Şi peste pieptu-i îşi îndoaie gâtul,

Şi trist privea un punct cu ochii ţintă,

Şi se usca ca şi la umbr-o plântă.

– Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,

De n-oi privi nemărginirea vastă,

Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul

Şi nu mai duc – nu pot – viaţa asta.

Ah! Ce ferice-aş fi să văd eterul

Şi să văd lumea, codrii din fereastră,

Şi de voiţi cu viaţă să mai suflu,

Deschideţi uşi, ferestre, să răsuflu.

Astfel o mistuia neastâmpăratul

De viaţă dor şi dorul cel de soare –

Deşi le poruncise împăratul

Să nu care cumva să-şi amăsoare

Ca să deschidă uşile, palatul –

Dar totuşi, când văzură că ea moare,

Nu ştiu ce or să facă, să se poată, –

De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.

Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare

Din zi în zi – atunci ele-au deschis

Fereşti înalte şi, la mândrul soare,

Din boal-adâncă fata a învins

Şi se făcu şi mai fărmăcătoare,

Astfel cum nu îţi trece nici prin vis –

Se rumeni în faţa ei ca mărul,

A întinerit-o aerul şi cerul.

Un zmeu o vede, când s-a pus să steie

N-a ei fereastră-n asfinţit de sări;

Zburând la cer, din ochi-i o scânteie

Cuprinse-a ei mândreţe, fermecări;

Şi-n trecătoarea tânără femeie

Se-namoră copilul sfintei mări –

Născut din soare, din văzduh, din neauă,

De-amorul ei se prefăcu în steauă.

Căzu din cer în tinda ei măreaţă,

Se prefăcu în tânăr luminos,

Şi corpul lui sub haina ce se-ncreaţă

S-arată nalt, subţire, mlădios.

Păr negru-n viţe lungi ridică faţa,

Şi ochi-albaştri închis, întunecos,

Iar faţa-i albă, slabă, zâmbitoare –

Părea un demon rătăcit din soare.

– Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,

La glasul tău simt sufletu-mi rănit,

Din stea născut, plec fruntea mea umilă,

Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.

Nu vezi cum tremur de amor? ai milă!

În nemurirea mea de-aş fi iubit –

Iubit de tine – te-aş purta: o floare

În dulci grădini, aproape lângă soare.

N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,

Eternă primăvară, etern amor…

De ţi-aş închide zarea ta cea clară

Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,

Până ce să mângâi inima-mi amară

Culca-mi-aş capul la al tău picior

Şi te-aş privi etern ca pe o steauă

Frumos copil, cu umerii de neauă.

– O, geniu mândru, tu nu eşti de mine,

De-a ta privire ochii mei mă dor,

Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,

Căci m-ar usca teribilu-ţi amor!

Curând s-ar stinge viaţa mea, străine,

Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,

Frumos eşti tu, dar a ta nemurire

Fiinţei trecătoare e pieire.

El o privi atunci cu ochii ţintă:

În faţa-i slabă – zâmbet dureros;

Se face stea şi iarăşi se avântă

În cerul nalt, în roiul luminos.

Acolo toată noaptea stă de pândă,

Şi prin fereastră el privea duios,

Cu o lumină dulce, tristă-clară,

Să vadă umbra-i albă şi uşoară.

A doua zi el se făcu o ploaie,

În tact căzândă, aromată lin,

Şi din fereşti perdelele le-ndoaie,

Burând prin ţesăturile de in,

Pătrunde iarăşi în a ei odaie,

Preface-n tânăr sufletu-i divin:

El stă frumos sub bolţile ferestrei,

Purtând în păr cununa lui de trestii.

Blond e-azi şi părul lui de aur moale

Pe umeri cade îndoios, umflat;

Ca ceara-i palid… buza lui cu jale

Purta un zâmbet trist, nemângâiat.

El o priveşte… sufletu-i s-adună.

În ochiul lui albastru, blând şi mat…

Ş-astfel cum sta mut înger din tării

Părea un mort frumos cu ochii vii.

– O, vin cu mine, scumpă, în fundul mări.

Şi în palate splendizi de cristal,

Când vântu-a trece peste-a apei ării

Tu-i auzi cântarea lui pe val;

Ţi-i închina viaţa ta visării,

Vei fi oceanului monarcul pal…

Ţi-oi da palate de mărgean şi profir,

Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir.

– Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire

Ai părăsit al cerurilor cort,

Dar nu e chipul tău cel peste fire

Ce-n fundul sufletului meu îl port.

O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,

Eu palpit de viaţă – tu eşti mort.

Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi,

Acum mă arzi, acuma mă îngheţi.

Nu… om să fii, om trecător ca mine,

Cu slăbiciunea sufletului nost,

Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine

Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost,

Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine,

La om e-un merit, ce la zei n-a fost.

De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea,

Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

Întunecos şi fără de speranţă,

La ea priveşte geniul în nimb –

Îşi simte inima legată-n lanţe,

În lanţul lumii cei cu-o mie limbi.

– Chiar nemurirea mea, chiar abundenţa,

Puterii mele tu o cei în schimb.

Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,

Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire

D-eternitatea mea să mă dezlege,

Să văd în juru-mi anii în pieire,

Să am în inima mea moartea rece,

Să fiu ca spuma mării în sclipire,

Să văd cum trec cu vremea, care trece…

O, mult ceruşi, prea mult, – şi totuşi ţie

Ţi-nchin splendori, putere, vecinicie.

La cer se-nalţă el pe bolta mare,

Cu-aripi lungi curăţind seninul

Priveşte-n jos castelul în splendoare,

L-apucă dorul inimii, suspinul.

– Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,

Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!

Deasupra lumii risipite-n şoapte

El se-nălţa – un curcubeu de noapte.

Precum o floare ar ieşi din surii

Şi morţii munţi, din piatra lor uscată,

Astfel copila-nvioşează murii,

Pe când în bolta geamului s-arată

Copil al apei, cerului, pădurii,

A lumii-ntregi mai drăgălaşă fată.

Ea asculta pe-al primăverii oaspăt

În dimineaţa ce-i zâmbeşte proaspăt.

Împrăştiată fulgerează roua

În viorii, strălucitoare boabe,

Ţărâna-nvie-n primăvara nouă,

Răcoare-i vântul ca miros de ape;

Părea c-ar fi plouat, deşi nu plouă

Decât lumină, ce nu mai încape.

Cu gura, faţa, ochii ei, ea râde

Privind în soare, îi clipea, i-nchide.

În dimineaţa clară ca oglinda

La porţi s-arată tânărul Florin,

În jur de ziduri calul şi-l colindă,

Îşi simte inima umflată-n sân;

Dar poarta-nchisă braţu-i să-l tot prindă,

Ea nu se mişcă-n negrele-i ţâţâni;

Ci el fereastra cum văzu crăpată,

Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

Pe-atunci copila împletea cunună

Din flori de aur şi de diamante;

Din cărţi o soaţă-a ei îi sta să-i spună

C-al ei noroc purtatu-i de un fante.

Când floarea-i căzu-n poală – ea nebună

&nbs