Femeia? măr de ceartă - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 118 de voturi
Femeia? măr de ceartă

Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,

Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză

Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie

Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.

Comediantă veche ca lumea – comedie

Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,

Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –

Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.

Şi astă nerozie, cruzime întrupată,

În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată –

Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?

Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,

Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,

Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,

Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta

Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,

Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci

Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci,

Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfarmi

Şi redevii un Sizif – sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generaţii –

Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii.

O, moarte, dulce-amică – sub mantia ta largă

Acoperi fericiţii – şi magica ta vargă

Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte:

Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte,

Despreţuieşte lumea, pe sine – şi-n sfârşit –

Despreţuieşte gândirea că e despreţuit.

Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire,

Ocazie durerii, o lungă adormire

În inimi spăimântate – un chin şi o povară,

Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.

A vieţii comedie mişcată e de aur –

Când scena astei vieţi e-al mântuirii faur.

Ironică e ziua ce vesel te priveşte

Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte,

Ironică-i mişcarea a florilor în vânt

Când sug cu rădăcina viaţa din pământ;

Ironic e pământul – visternic de vieţe

Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe,

Cari ieşind odată l-a soarelui lumină,

Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.

O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă,

Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă

Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,

Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.

În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:

Plodirea este rodul femeii pe pământ.

Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,

Dorinţa de plodire o seamănă în tine.

Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna?

De-ţi face-o, de nu-ţi face-o… tot una e, tot una.

De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul

Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul

Vieţii viitoare… şi fie-un par de gard,

Femei rămână-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naşte iară.

Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară –

Ci moartea cea eternă în care toate-s una,

În care tot s-afundă, şi soarele şi luna,

Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi,

Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi,

Tu, stingere! Tu, haos – tu, lipsă de viaţă,

Tu, ce până şi la geniu spui numai ce-i în cărţi;

O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme,

Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme,

Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,

– Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -;

Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,

Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric

Al lumii sclipitoare – pe tine, gând de noapte,

Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte.

Nimic nu e în şoapta-i – ştii tu ce ea şopteşte?

Ea nu mă vrea pe mine – pe tine te urăşte

Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă:

Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă,

Ea n-a ştiut vreodată, că ce voieşte-i alta –

Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta.

Unealtă chinuită! unealtă de ocară,

Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,

Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul

Folos mi-aduce mie…