Gelozie - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 147 de voturi
Gelozie

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?

N-ai să pătrunzi vreodată înăuntrul astei inimi.

Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,

Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,

Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.

Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită

Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?

Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,

Ademenirea-i blândă, putut-a sta-împotrivă

Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,

Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?

Putut-a împotriva atâtora să steie

Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?

Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene

E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,

Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,

Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri

Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug

S-aprindă al meu suflet pe-al patimilor rug;

Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,

Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…

Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…

Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac

De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,

Că idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe,

Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,

Că ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leş…

Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,

Şi nici visai că gându-mi te face de ocară

Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară

Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,

Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,

Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port

Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimii cămări

Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări

Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă

Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,

Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…

Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.

Mă mişc ca oceanul cu suferinţe adânci,

Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.

Se nalţă şi recade şi murmură întruna

Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:

Pătruns el e de jalea luminii celei reci…

În veci de el departe şi el iubind-o în veci.

De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară,

El ar simţi că înăuntru-i cu ceru-ntreg coboară

Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers

C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.

Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi

Şi mişti în al meu suflet un ocean de patimi.

Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării

– Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării –

S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad

Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.

Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii

Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii

Şi să-mi răsari din marea de suferinţe, înaltă

Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.