Ghazel - de Mihai Eminescu

Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,
Să devastez frumseţea ta cea dulce, făr- de milă –
Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţe,
Tu, al amorului duios demonică prăsilă!

Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă,
Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă;
Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată
Se ghemuieşte-n inima-mi, o arde ş-o împilă;

Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi,
Boţind cearşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;
Abia al hainei tale gaz de umăru-ţi se ţine
Şi sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă

Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasă
Şi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.
La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură,
Se văd frumoşi mărgăritari ce-ntredeschişi defilă.

Cu braţul meu eu şalele ţi le-ncleştai sălbatec
Şi-am vrut să-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrilă,
Şi tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii,
Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă,

De bunăvoie, lâncezind, te laşi de şold răpită,
Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă,
Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strâns guriţa-ţi creaţă;
Tu de pe frunte păru-ţi dai, plângi tremurând, copilă,

În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea să-mi scapi din mână,
Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă.
Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri
În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea o exilă.

Atunci căzuşi pe pieptul meu o sarcină în friguri,
Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,
Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,
Apoi te lăsaşi patimii ce te ardea, Sibyllă,

Şi-n lupta noastră te-am adus sub greul vieţii mele,
Pecete-am rupt, ce pân-acum juneţea ţi-o sigilă –
Un corp am fost îngemănat trăind o viaţ-obscură,
Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,

Şi sufletele noastre-atunci pe buze atârnate
S-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă,
Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei,
Ne-am sugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!