Horia - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 152 de voturi
Horia

Să priveasc-Ardealul Lunii i-e ruşine

Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,

Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:

O coroană sură munţilor se pare,

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori

Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

– Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu,

Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,

Dară a lui nume mai mult o să ţie.

– Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –

Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,

Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,

Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-nconjor,

Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,

Fulgere aruncă sus de pe Olimp.