Iar când voi fi pământ - de Mihai Eminescu

Iar când voi fi pământ,

În liniştea serii,

Săpaţi-mi un mormânt

La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,

Podoabe şi flamuri,

Ci-mi împletiţi un pat

Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Să am un cer senin

Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad

Izvoarele-ntr-una,

Pe vârfuri lungi de brad

Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,

Din munte talanga,

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi

De-atunci înainte,

Cu flori m-or troieni

Aduceri aminte.

Şi cum va înceta

Al inimii zbucium,

Ce dulce-mi va suna

Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea

Luminile-n dealuri,

Izbind s-or frământa

Eternele valuri

Şi nimeni-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Ci codrul vânt să dea

Frunzişului veşted.

Luceferii de foc

Privi-vor din cetini

Mormânt făr’ de noroc

Şi fără prieteni.