Icoană şi privaz - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 187 de voturi
Icoană şi privaz

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,

În catifea, copilă, în negru să te-mbraci –

Ca marmura de albă cu faţa ta răsari,

În bolţile sub frunte lumină ochii mari

Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă –

În negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă!

De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,

Atuncea tu îmbracă mătase viorie.

Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,

Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor

Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,

Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând.

Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte,

Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte.

De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,

Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat…

Ciudat… Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi,

Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi.

Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred

Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd

Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,

Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare;

Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci

Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci…

Ş-apoi… Merit eu oare mai mult de la un înger

Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?

O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei,

Zâmbirea gurii tale, un vis din ochii tăi

Mai mult e pentru lume decât un trai deşert…

Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert.

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Şi am visat odată să fiu poet… Un vis

Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i.

Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.

Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,

Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot.

Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri

Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri.

Frumseţea ta divină, nemaigândită, sfântă

Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;

Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,

Nu pot să scriu frumuseţea cea vrednică de Dante.

O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,

Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.

O, marmură curată, o, înger, o, femeie,

Eu să te-ating pe tine cu-a patimii scânteie,

Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui

C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i…?

Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O, râzi de mine… Râzi.

Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închid,

Să nu mai văd înainte-mi acea frumoasă zeie,

Cu capul ei de marmură pe umeri de femeie…

Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui

Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,

Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…

Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare

Şi ea să-mi spună rece: „Monsieur, ce ai mai scris?”

La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,

Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa

Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma.

Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,

Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ.

Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi:

Ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi.

Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir

Cum admira cu ochii cei mari odată Shakespeare.

Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte

Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;

Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc

Şi eu, fire hibridă – copil fără de noroc!

Fără de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit

Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?

Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,

O vorbă aruncată ironic – de amor?

Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,

Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum până în mormânt?

Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult?

A lumii hulă oare în juru-mi n-o ascult?

Putut-am eu cu lira străbate sau trezi

Nu secolul, ca alţii – un ceas măcar, o zi?

Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag

Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag…

Aceasta e menirea unui poet în lume?

Pe valurile vremii, ca boabele de spume

Să-nşire ale lui vorbe, să spună verzi ş-uscate

Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?

Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…

Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,

O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters

Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.

O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus

Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori

Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.

Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:

Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma

Şi tineri numai în sânuri vedem, frumseţea vie,

Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie…

Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii

Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii.

Astfel cu meşteşuguri din minte-ne – un pir –

Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.

În capetele noastre de semne-s multe sume,

Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,

Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip

Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip.

Nu-i acea altă lume, a geniului rod,

Căreia lumea noastră e numai un izvod…

Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer

În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?

O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri

Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri…

Căci plumbu-n veci nu-i aur… şi-n noi se simte izul

Acelei meserie ce o înlocuim cu scrisul…

În loc să mânui plugul, sau tesla şi ciocanul,

Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul

Cel rău al minţii mele… şi vremea este vama

Unde a mea viaţă şi-a arăta arama.

„Să reproduci frumosul în forme” ne înveţi:

De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ…

Dator e-omul să fie a veacului copil,

Altfel ca la nevolnici el merit-un azil

Într-un spital… Acolo cârpească cu minuni

Păreţii de chilie şi spună la minciuni…

Da! ticălos e omul născut în alte vremi…

Sincer, îţi vine soarta s-o sudui, s-o blestemi:

Blestemele însăşi poet te-arată iarăşi,

Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş.

Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă

Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă

Şi între ofiţerul cu spada subsuoară

Alegere nu este, alegerea-i uşoară.

Pocnind în a lui haine, el place la neveste,

Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este…

Acesta da… Simţire tu ai şi este dreaptă.

Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă –

Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,

În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti.

Doar nu eşti tu nebună

S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună,

Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime

În strofe o desface şi o aşează-n rime…

Soldatul spune glume uşoare – tu petreci…

Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,

E timid, abia ochii la tine şi-i ridică.

El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică,

Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…

Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc

Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şed

Şi-n inima copilei defel nu-naintez.

Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă.

Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?

Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,

Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie?

Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:

„Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,

Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!”

Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.

Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş.

Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăşi:

S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,

Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie

Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted

Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet,

Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,

Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate…

Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,

În care poezie şi visuri sunt un fleac:

Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale,

Să fiu nemernic martor nefericirii tale.

Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:

Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.

Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge:

Nevoia este gheaţa ce amoru-n grabă-l stinge.

…………………………………………………

Visând astfel ia sama cu mine că petreci,

Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci.

Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?

O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc…

De-un ceas tu caşti în faţa-mi – acum însă doreşti,

Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti.

Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ.

Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ,

Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc:

– Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!