Îmbătrânit e sufletul din mine - de Mihai Eminescu

Îmbătrânit e sufletul din mine

Ca un bordei pustiu în iarnă grea.

Unde te-ai dus, pe cari căi străine

O, tinereţe, tinereţea mea!

Suspine n-am – ah, de-aş avea suspine,

De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!

Durerea cea mai crudă, cea mai mare,

Aflând o formă, află uşurare.

Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,

Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.

Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,

Amorul blând şi dulce glasul său,

Ah! toată lumea este fermecată

De umbra unui dor… şi numai eu

Mă furişez o umbră şi nu pot

Să scap de ea… de mine… şi de tot!

Oricine-a plâns şi spune că ferice

În lume nu-i, acela e-un nebun.

Ce ştie el ce sunt dureri când zice

Că-ntr-al lui suflet armonii răsun –

Căci armonie-i orice plâns aice,

E-o împăcare plânsul… e un bun.

Cel ce nu poate plânge, acela ştie

Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?

Acela are-ntr-însul grămădită

Vecia-ntreagă de dureri şi chin,

A ei mărime; ochiul nu s-a stins,

În lacrimi s-o traduci şi în venin.

Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară

Măcar aproape ce înseamnă…

O, fericiţi acei ce pot de formă…

V-aduceţi oare de-acei regi aminte,

Ce-n piramide, alţii în pustiu,

Morminte mari, urieşeşti morminte,

Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?

Durerea care nu găsea cuvinte

Aflat-a semne mari, care o ştiu.

– Tu, taină mută, de zidiri mărime –

Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,

Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?

O coardă-adâncă imiteze-un tunet,

Un ah! să spună cum ne chinuim.

Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,

N-ajunge în veci durerea noastră crudă.

De bate-o inimă sub alba haină,

Abia se mişcă creţii de omăt.

Un semn că sub ea se petrece-o taină,

C-un suflet e de groază sfâşiat.

Un semn abia ce poate, ce distaină

Din chinul nostru vorbe ce arăt?

Neputincioase sunt semnele-orcare…

Ce-arată faţa mării ce-i în mare?

O foaie scrisă *** se cade

C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.

Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie

S-arate ceea ce se mişcă-n cer,

Încunjurând cu moartea ei pustie,

Pământul greu cu a lui hemisfer,

Care vuind se mişcă-n vecinicie

În jur de soare, un ocean d-eter –

Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:

Mărimea lumii şi a firii fală.

Pe ce domnim? pe cifre şi pe semne…