Între nouri şi-ntre mare - de Mihai Eminescu

Între nouri şi-ntre mare

Zboară paseri călătoare –

Cum nu pot şi eu să zbor

Să mă iau pe urma lor!

Şi departe de la maluri

Trec corăbii peste valuri,

Trec cu pânze lucitoare

Şi se pierd în depărtare.

Cum nu am aripi să zbor,

Să mă iau pe urma lor!

Că m-aş duce, tot m-aş duce,

Dor să nu mă mai apuce,

Peste undele cu spume,

Peste mare, peste lume;

Ş-aş vedea cum trec cu toate,

Rânduri-rânduri arătate,

Înnegrirea malurilor,

Strălucirea valurilor,

Stolul rândunelelor,

Tremurarea stelelor –

Poate că mi-ar fi mai bine,

Poate te-aş uita pe tine.

Alei puică, alei dragă,

Cumu-i frunza cea pribeagă

E viaţa mea întreagă,

Căci dragostea ta mă strică

De nu m-aleg cu nimica;

Viaţa trece, frunza pică,

Trece fără mângâiere,

Ca izvorul de durere,

Trece şi se prăpădeşte,

Arde şi se mistuieşte,

Fără noimă, fără rost,

Bine-ar fi, să nu fi fost.

Vai de-acela ce iubeşte

Şi nu se învredniceşte

Să câştige ce-a dorit,

Să fie-a lui ce-a iubit.

Puica cea dezmierdăcioasă,

Din ochi negri mângâioasă,

Puica ademenitoare,

Din ochi negri visătoare,

Dragostea de puiculiţă

Cu guşa de porumbiţă,

Cu guriţa mititea,

Cu gropiţe lângă ea,

Cu zâmbirea ei cu haz,

Cu gropiţe în obraz,

Şi cu dragostea în ochi

De mă tem să n-o deochi.

Noaptea când te-nchipuiesc

Îmi vine să-nnebunesc,

Iară ziua aş lua

Lumea-n cap de jelea ta.

Norilor, o, norilor,

Unde-i ţara florilor?

Unde ea acum trăieşte,

Iară câmpul înverzeşte

Şi codrul văzând-o creşte;

Şi când trece prin grădină

Toţi copacii i se-nchină

Şi încep să înflorească,

Pe ea s-o împodobească –

Căci văzând-o, toată ţara

Crede că e primăvara.