Junii corupţi - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 114 de voturi
Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,

Blestemul îl invoc;

Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară

Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,

De-al patimilor dor;

În preajma minţii voastre ucisă de orgie,

Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,

Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,

În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite

De sânge putrezit;

Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată

De braţele slăbite, puterea leşinată

A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?

Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,

O, oameni morţi de vii!

Să vă admir curajul în vinure vărsate,

În sticle sfărâmate, hurii neruşinate

Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,

Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,

Şi arşi pân-în rărunchi;

Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,

Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,

Cum cădeţi în genunchi!

Sculaţi-vă! căci anii trecutului se-nşiră,

În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,

Căci Roma a-nviat;

Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,

Poporul împărat.

Sculaţi-vă! căci tromba de moarte purtătoare

Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare

Ca leul speriat;

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,

Ci-aievea s-a serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,

Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte

A ţopăi în joc!

Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,

Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,

Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,

Cum murmură trecutul cu glas de bătălie

Poporului roman;

Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,

Şi frunţile cărunte le nalţă de departe

Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,

Se sfarmă de odată cu lanţul de sclavie

Şi sceptrele de fier;

În două părţi infernul portalele-şi deschide,

Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde

Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repezită,

Vă zguduie arama urechea amorţită

Şi simţul leşinat;

Virtutea despletită şi patria-ne zeie

Nu pot ca să aprinză o singură scânteie

În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată

În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată

Un stârv spre-a-l sfâşia;

Ca pasărea de zboru-i din ceruri dezmeţită,

Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită

Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,

Că-n veci nu se îmbracă în veştede veştminte

Misteriul cel sânt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,

Ca râsul la mormânt.

Pergole retractabile