La o artistă - de Mihai Eminescu

Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereştilor plângeri,
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,

Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria –
Şi-n tine revede sublimul său vis.
Ca dulci gânduri de poet.
Sau ca lira sfărâmată,

Ce răsgeme-ngrozitor,
Când o mână îngheţată
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mâna-ţi tremurândă

Bate-un cântec mort şi viu,
Ca furtuna descrescândă
Care muge a pustiu.
Eşti tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă-n cor?
Eşti fiinţa-armonioasă

Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?
Ah, ca visul ce se-mbină

Palid, lin. încetişor,
Cu o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor;
Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor
Dispărând divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.