Lumea îmi părea o cifră… - de Mihai Eminescu

Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi,

Măşti, ce râd după comandă, cari ies de după porţi

Şi dispar – păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu

Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;

Mă zbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam

Precum cel ce se îneacă se acaţă de-orice ram.

Dibuit-am în ştiinţe, în maxime, în poezie,

Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.

N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc

Până când… blestem momentul! până ce-a fost să te-ntâlnesc.

Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:

De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.

Eram mândru – înjosirea, ba sclavia mă înveţi:

Mă dispreţuiesc pe mine… ce mai are astăzi preţ?

Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic

Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,

Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult

Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;

Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?

Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu.