M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 180 de voturi
M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!

Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o

Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.

Demonic-dureroasă era acea simţire –

Dureri iar nu plăcere a tale sărutări…

Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat

Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.

Şi Dumnezeu te ştie… Tu ai un sân frumos,

Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;

Şi părul tău cel negru în unde de-abanos

Ajunge până la şale în unde luminoase;

Şi vorba ta e vie şi ochiul languros

Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;

Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşeală

De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage

Ca un magnet – şi totuşi în taină îl respinge.

Credeam întâia dată că te iubesc – şi-n urmă totuşi simt

Că sângele meu este duşman la al tău sânge.

Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău

Că te iubesc… Iubirea de suflet nu te stinge

Cum stinge-astă simţire – ca şi o piază rea –

Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.

Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc.

Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată…

Prezenţa ta vreodată în viaţa-mi n-am să cerc –

Căci de o dureroasă beţie mă îmbată.

Nu ştiu nici ce gândiri am, nu ştiu nici unde merg

Şi simt că toată firea îmi e întunecată…

Ai fi ucis şi capul şi inima din mine

Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înţeles,

Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.

Cu cât-amărăciune îţi răspundeam ades,

Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi

Şi printr-o nedreptate părea că mă răzbun

Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.

Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici

Şi sunt ca două note cu totul discordante…

Cu tine numai în lume putere-aş fără milă

Să fiu… Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale,

Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile…

M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale…

Dar nici nu eşti femeie… Un demon tu îmi pari,

Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cumplită răceală.

Fără nici o armonie e toată viaţa ta;

Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea.

Cum mulţămesc eu sorţii că am scăpat de tine,

Făr-a comite, doamnă, păcatul moştenit.

Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!

Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.

Acele nopţi turbate de doruri şi suspine

S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!

Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi

Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi.

Şi în fereastră vântul cu degetele pare

Că bate lin şi dulce şi vâjâie încet;

Urechea iar îmi sună în linişte şi iară

Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiat!

În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,

Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai speriat

Din tainica lor umbră… şi sufletu-ţi fierbinte

Abia-mi mai e o slabă aducere aminte…