Melancolie - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 187 de voturi
Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă. –

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se aşează,

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripii sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –

Înăuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

Drept dascăl toacă carul sub învechitul mur.

……………………………………………………………..

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

Ea bate ca şi carul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine? Parc-am murit de mult.