Menire - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 176 de voturi
Menire

De-mi vorbiţi mă fac că n-aud,

Nu zic ba şi nu mă laud,

Dănţuiţi precum vă vine,

Nici vă şuier, nici v-aplaud

Dară nimeni nu m-a face

Ca să joc dup-a lui flaut

Căci menirea vieţii mele

E pe mine să mă caut.

Bismarqueuri de falsă marcă,

Mie-mi pare cum că, parcă

De iubirea nemţărimei

Nici un rău nu vă înţarcă.

În zădar Alsasul, Posen,

Cu-a lor stare vă încarcă

Ochii voştri, să pricepeţi

Unde duce-a ţării barcă

Şi ce rău ne proroceşte

A cobirii neagră ţarcă.

Voi ne duceţi spre pieire,

Bismarqueuri de falsă marcă.

Excelenţa, bezedeaua

Cu mândrie poartă steaua

Ce cu stimă i-a fost dată

C-a putut a fi licheaua

Ce la rus ş-aplecat capul

Şi la turc a-aprins luleaua

Ci în loc de ştreangul care

Se cădea, i-au dat cordeaua

Căci nevasta-i pentru-o târlă

De cătane fu căţeaua;

În zădar cu-a lor mândrie

Tu îngreunezi canapeaua,

Crezi că lumea te admiră

Când colinzi în lung şoseaua;

În zădar mai taie mutre

Serioase mascaraua,

Cu blazoane-nchipuite

Ş-a împodobit cupeaua.

Ştim ce-aramă este-ntr-însul

Şi-i cunoaştem noi turaua.

‘N-alte ţări e-onoare mare

Decoraţia şi steaua,

Dar ce merite-are dânsul

Excelenţa, bezedeaua?

E o carte măsluită

Toată viaţa lui, licheaua,

Şi noi ştim ce însemnează

De pe pieptu-i tinicheaua.