Mii de stele… dulce sară - de Mihai Eminescu

Peste codri se coboară,
Peste vârfuri trece lună
Iar izvoarele răsună.
Cine-mi trece luncile

Domniţa cu pruncele;
Cine-mi trece mândra luncă,
Domniţa mea cu o pruncă
Cine-mi trece lunca mare,

Fata lui Dragoş călare
Pe-un cal alb ca de ninsoare,
Cu rafturile de argint
Şi presun până-n pământ,

Ea îşi caută de cale,
Merge-n vale, merge-n vale.
Îndărătu-i din pădure
Se – nalţă, cu ziduri sure

Şi cu nalte porţi, cetatea
Stăpânind singurătatea,
Iar ea-şi caută de cale,
Vine-n vale, vine-n vale.

Iar când ochii şi-i ridică
Se trezeşte singurică,
La mijloc de codru des
Unde crengile se ţes

Şi prin mrejele de frunze
Cearcă lună să pătrundă,
Iar un tei cu umbra roată
Şi cu frunza scuturată

Pleacă ramuri pe-un izvor
Care sună-ncetişor
Şi prin sunet blând de ape
Parcă vine mai aproape

Glas de corn din depărtare
Tot mai tare şi mai tare.
O auzi sunând
Din cărare corn,

Înspre tine blând
Eu să mă întorn.
Şi când ochii – a ridicat
Ea zăreşte un băiat

Ce s-apropie de ea
Pe-un cal negru – alăturea.
Flori de tei el are-n plete,
Negri ochi ca s-o săgete

Şi la şold un corn de-argint
Şi pe haine mărgărint.
– Ai venit să mă priveşti
Dulce zână din poveşti,

O, te pleacă înspre mine
Cu mâini albe, lungi şi fine,
Iară degetele trase
Subţirele de crăiasă,

Lasă-le în a mea mână,
Mlădioasa mea stăpână.
Dar ea mâna-şi trage-ndată
Dintr-a lui… şi speriată

Se uita în jos smerită,
Ruşinoasă şi uimită.
S-o ajungă el voieşte,
Ea să vină se fereşte,

O ruga cu vorbă dulce
Pe-a lui braţ ca să se culce,
Mai nu vrea şi mai se lasă,
Ca de-un farmec e atrasă,

Până ce cade-n a lui braţ
De-o priveşte cu nesaţ.
Păru-i galben abia creţ
Peste tâmple-i stă răzleţ,

Dându-i multe frumuseţi
Şi trecând pe după tâmple
Umerii cu aur împle,
Umerele şi spinarea

Şi întreagă arătarea.
– O, copilă, chipul tău
De-mi-l bunul Dumnezeu,
Chipul tău cel izmenit

Ce pare că-i zugrăvit;
Draga mea, nu te-ndura
De la mine a zbura,
Ori de-i merge de la mine

Ia-mi şi sufletul cu tine,
Ce mai trebuie să fie
Dacă n-am tovărăşie
Şi la ce să mai trăiesc

Singurel să pătimesc?
Ea roşeşte la obraz
I se prinde de grumaz
Şi îi zice – abia – abia:

– Vino la urechea mea
Şi spune-mi orice vei vrea;
Şi eu ţi-oi spune ceva,
Dar dă-mi pace… nu mă strânge,

Te iubesc de-mi vine-a plânge,
Dac – ai şti cât te iubesc,
Că din ochi te prăpădesc.
– Dar de-i merge cui mă laşi

Singur să fiu pătimaş?
– Nu te las, nu… Spune-mi bine
Că cu cine şi prin cine
Să mă înţeleg cu tine

Ca să vii seara la mine.
Peste vârfuri trece lună
Iar izvorul dulce sună
Merg alăturea călare,

Pier în umbră de cărare,
Iară cornul lui duios
Sună dulce dureros,
Mai încet în codrul verde

Se tot pierde, se tot pierde.