Mii de stele… dulce sară - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 114 de voturi
Mii de stele… dulce sară

Peste codri se coboară,

Peste vârfuri trece lună

Iar izvoarele răsună.

Cine-mi trece luncile

Domniţa cu pruncele;

Cine-mi trece mândra luncă,

Domniţa mea cu o pruncă

Cine-mi trece lunca mare,

Fata lui Dragoş călare

Pe-un cal alb ca de ninsoare,

Cu rafturile de argint

Şi presun până-n pământ,

Ea îşi caută de cale,

Merge-n vale, merge-n vale.

Îndărătu-i din pădure

Se – nalţă, cu ziduri sure

Şi cu nalte porţi, cetatea

Stăpânind singurătatea,

Iar ea-şi caută de cale,

Vine-n vale, vine-n vale.

Iar când ochii şi-i ridică

Se trezeşte singurică,

La mijloc de codru des

Unde crengile se ţes

Şi prin mrejele de frunze

Cearcă lună să pătrundă,

Iar un tei cu umbra roată

Şi cu frunza scuturată

Pleacă ramuri pe-un izvor

Care sună-ncetişor

Şi prin sunet blând de ape

Parcă vine mai aproape

Glas de corn din depărtare

Tot mai tare şi mai tare.

O auzi sunând

Din cărare corn,

Înspre tine blând

Eu să mă întorn.

Şi când ochii – a ridicat

Ea zăreşte un băiat

Ce s-apropie de ea

Pe-un cal negru – alăturea.

Flori de tei el are-n plete,

Negri ochi ca s-o săgete

Şi la şold un corn de-argint

Şi pe haine mărgărint.

– Ai venit să mă priveşti

Dulce zână din poveşti,

O, te pleacă înspre mine

Cu mâini albe, lungi şi fine,

Iară degetele trase

Subţirele de crăiasă,

Lasă-le în a mea mână,

Mlădioasa mea stăpână.

Dar ea mâna-şi trage-ndată

Dintr-a lui… şi speriată

Se uita în jos smerită,

Ruşinoasă şi uimită.

S-o ajungă el voieşte,

Ea să vină se fereşte,

O ruga cu vorbă dulce

Pe-a lui braţ ca să se culce,

Mai nu vrea şi mai se lasă,

Ca de-un farmec e atrasă,

Până ce cade-n a lui braţ

De-o priveşte cu nesaţ.

Păru-i galben abia creţ

Peste tâmple-i stă răzleţ,

Dându-i multe frumuseţi

Şi trecând pe după tâmple

Umerii cu aur împle,

Umerele şi spinarea

Şi întreagă arătarea.

– O, copilă, chipul tău

De-mi-l bunul Dumnezeu,

Chipul tău cel izmenit

Ce pare că-i zugrăvit;

Draga mea, nu te-ndura

De la mine a zbura,

Ori de-i merge de la mine

Ia-mi şi sufletul cu tine,

Ce mai trebuie să fie

Dacă n-am tovărăşie

Şi la ce să mai trăiesc

Singurel să pătimesc?

Ea roşeşte la obraz

I se prinde de grumaz

Şi îi zice – abia – abia:

– Vino la urechea mea

Şi spune-mi orice vei vrea;

Şi eu ţi-oi spune ceva,

Dar dă-mi pace… nu mă strânge,

Te iubesc de-mi vine-a plânge,

Dac – ai şti cât te iubesc,

Că din ochi te prăpădesc.

– Dar de-i merge cui mă laşi

Singur să fiu pătimaş?

– Nu te las, nu… Spune-mi bine

Că cu cine şi prin cine

Să mă înţeleg cu tine

Ca să vii seara la mine.

Peste vârfuri trece lună

Iar izvorul dulce sună

Merg alăturea călare,

Pier în umbră de cărare,

Iară cornul lui duios

Sună dulce dureros,

Mai încet în codrul verde

Se tot pierde, se tot pierde.