Miron şi frumoasa fără corp - de Mihai Eminescu

Ce lumină-i şi ce vorbe

Jos sub grinzile colibei?

Marta mânuie cociorbe,

Iar Maria toacă hribii,

Iar ciobanu-şi pune gluga,

Mai îndrugă câte-ndrugă,

Iese-n noaptea cu scântei

Ş-o tuli urât de fugă,

Parcă-i dracul în călcâi.

Iar la colţul marii vetre

Stau pe laiţe, lângă spuze,

Un moşneag şi trei cumetre, –

Povestesc mişcând din buze.

Tinerica puica naşa

Prejmuieşte tot pe moaşa,

Pe când spală la un blid,

Iar bătrâna gată faşa

Şi cumetrele se râd.

– Măi ciobane ortomane,

Unde-mi mergi aşa pe frig?

– Da la râşniţă la Dane

Şi la borş la Pipirig;

Ce era să spun? Iac-asta,

Mi-a făcut băiet nevasta,

Nu vă fie cu bănat.

Să-mi veniţi şi dumneavoastră

Că şi aşa-mi sunteţi din sat.

L-a spălatu-l, pieptănatu-l,

La botez l-a dus pe micul,

La icoane l-a închinatu-l,

Un diac citi tipicul;

Când pe el veni botezul

Îi trecu auzul, văzul,

Nici că-i pasă lui săracul,

Că nănaşa spune crezul

Şi se leapădă de dracul.

Că el strigă şi se strâmbă

Parc-ar fi pe o frigare.

Duhul sfânt în chip de limbă

I-a ieşit pe gur-afară.

Unii află cum că nasul

E cam strâmb, ca şi la tat-su,

Şi că-şi seamănă cu soiul.

Dar pe când cu toţi au ras-o

Se-mprăştie tărăboiul.

Nins luceşte câmpul, teiul,

Şi trosneşte cărăruşa,

Când se-ntorc şi văd bordeiul

Şi deschide Muşa uşa.

Când îşi pun copilu-n leagăn,

C-un picior încet îl leagăn

La lumina din surcică

Şi o vorbă de-alta leagă-n

Planuri mari pe gâza mică.

Dar deodată din părete

Ies ursite ca pe-o poartă,

Flori albastre au în plete,

Câte-o stea în frunte poartă.

Şi de-o tainică lumină

Toată casa este plină

Ce din ochii lor porni.

Peste leagănu-i se-nclină

Şi-ncepură a-l meni:

– Ca şi leii să fii tare

Şi frumos ca primăvara,

Să fii gingaş ca o floare,

Luminos ca luna seara;

Şi iubit să fii de lume,

S-ai averi şi mare nume,

Să te faci chiar împărat

Şi să-ţi meargă astfel cum e

La ficiori din basme dat.

Zise-atunci duioasa mamă:

– Mulţămesc de câte-ascult,

Dară mulţi i-or fi de samă

Ş-or avea atât de mult.

Lui să-i daţi ce din mulţime

N-a putut să aibă nime,

Şi nespus şi fără rost –

Ş-atunci zâne din nălţime

Vă sărut piciorul vost.

Zise-atunci, din ele una:

– De-a doreşti cu dinadinsul,

Fie-i dat cu totdeauna

El să simt-adânc într-însul

Dorul după ce-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârşit

Şi să-şi vadă la picioare

Acest dar nepreţuit.

Ele pier. Iară băietul

A crescut cum l-a menitu-l,

Se făcu frumos cu-ncetul,

Cine-l vede l-a îndrăgitu-l.

Şi deşi ca leul tare,

Era gingaş ca o floare

Şi isteţ era cu duhul,

Cum a toate-s ştiutoare

Doară luna şi văzduhul.

Într-o zi văzu pe-o rablă

Un tobaş ce lumea cheamă,

Cu musteaţa ca o greblă

Şi c-o trâmbiţă de-alamă:

– împăratul preaînălţatul

M-a trimis s-adun tot satul,

Să dau ştire tuturor

Că el caută în latul

Lumii-acestei pe-un ficior,

Ce din toţi va fi mai tare,

Mai frumos şi mai cuminte.

Deci vă strângeţi mic şi mare

Şi să ţineţi bine minte…

Căci se poate, cine ştie,

Ca la voi prin sat să fie

Voinicel a-i fi pe plac,

Să-i dea fata de soţie.

Cât v-am spus-o, iaca tac.

Abia el sfârşi s-audă,

De la sat ia ziua bună,

Nu-i păsa de drum şi trudă,

Căci mereu părea că-i sună

Vestea mândră în ureche,

Ca şi o poveste veche.

Ş-a pornit în toiul lui,

Năzdrăvan într-o ureche

Ca feciorul nimănui.

Şi la curtea-mpărătească

A ajuns într-un târziu

Ş-apăsă pe frunte casca,

Şterge păru-i auriu,

Intră-n curte. Sumedenii

De voinici, boieri, rudenii

Se-nchinau fetei bălane,

Precum oamenii la denii

Bat mătănii la icoane.

Ea se uită tot în laturi,

Se închină şi suspină

Când cu zâmbet, când cu sfaturi,

Când cu-a ochilor lumină;

Cum prin şiruri ea colindă

Se uita într-o oglindă

Cu un aer curios,

Ce-i menită ca să prindă

Chipul celui mai frumos.

Din oglindă ea nu vede

Decât vecinic chipul ei,

Dar deodată, mai nu crede,

Ce văzură ochii săi?

În oglinda fermecată,

Dintr-o negură s-arată,

Ca-ntr-un vis frumos în somn,

O figură minunată

Într-o mantie de domn.

Ea mai face-o dat-ocolul

Adunării… îi pare cum că

Într-un colţ ea vede solul

Frumuseţii, ce-şi aruncă

Ochii trişti, numai văpaie.

– Nu ştiu cum o să vă paie,

Zise ea, zâmbind voios,

Roşă-n faţa ei bălaie,

Dar acela-i mai frumos.

Când cu degetul l-arată,

Toţi la el şi-ndreaptă, ochii,

Şi mulţi pinteni zurăiră

Şi foşniră multe rochii –

Şi din bolta de fereastră,

În armura lui albastră,

El apare lin din unghi

Şi la fata cea măiastră

El îşi pleacă un genunchi.

– Nici nu ai de ce să stărui,

Zise ea cu ochi-n vis,

Bucuros mâna ţi-o dărui,

Căci în suflet te-am închis,

Şi-a ei mână preafrumoasă,

Fină, dulce, ea şi-o lasă

Pe-a lui creştet adorat,

El la gură-i o apasă

Ş-o sărută înfocat.

Iată, vine şi împăratu-i,

Ce zâmbea cu mutră hâtră,

El la mers cam legănatu-i

Şi pe capu-i poartă mitră,

Poart-un schiptru ş-alt nimică,

Ca şi craiul cel de pică,

Ş-aurit veşmântul său;

Cine-l vede stă să-i zică

Că-i vlădica din Hârlău.

– Am avut un om al casei,

Zise dânsul, un ciocoi,

A murit, şi anul azi-i

S-a făcut din el moroi.

De unde-mi aprindea ciubucul,

Se apucă, bată-l cucul,

Ca să-mi strice-mpărăţia –

Şi nu pot ca să-l apucu-l,

Ori să-i stric fărmăcăria.

Fierul, aurul, tombacul,

Ardă-l focul să mi-l ardă,

L-a strâns tot şi, ştie dracul,

A făcut din ele-o bardă;

Iar din codri, huci, poiene

Şi din alte buruiene

A făcut num-un copac.

Cin se simte mai cu vene

Să li vie-ăstor de hac?

Şi cu toţi se duc de-a valma,

Văd, se miră, nici se-ncearcă,

Dar Miron ia barda-n palmă

Şi copacul mi-l încarcă,

Până ce vede că se-nclină,

Scârţâind din rădăcină –

Ş-a cioplit din el ţăruş,

Pe-a moroiului ţărână

El l-a înfipt adânc acuşi.

De-atunci farmecu-ncetează.

Codri cresc şi fierul iar e.

Împăratul cuvântează:

– Ăst voinic e cel mai tare.

Un bătrân răspunse: – Bine,

Spune-mi, tinere, pe cine

Fata are-acum în minte?

– Ea gândeşte-acum la mine.

– Ha! acesta-i mai cuminte!

Şi să cânte strana prinde:

– Este tare, este tare,

Şi cuminte, şi cuminte,

Ş-arătos la arătare.

Scărpinându-se la ceafă,

Împăratul c-o garafă

A venit şi c-un sângeap

Şi, împlându-l, zice: – Ia fă

De mi-l toarnă peste cap!

Şi acu să-mi faci hatârul

Să-mi iei fata-n însoţire;

Ştiu că ai să fii catârul

Peste nazuri, fasolire,

Ba se poate să te-adoarmă

Cu frumos proţap de coarne

Şi să-ţi puie şi urechi.

Cine poate s-o întoarne

Când aşa-i menit din vechi?

Că, să vezi, şi-mpărăteasa…

De… atâta-ţi spun acuma,

Taci, da ochi-ţi ai de pază,

Că ce-i fata, ce-i şi muma!

E şi-un alt metod, ţi-l sfătui,

Să taci molcom, să îngădui,

Fă-te că nici ştii… n-ai treabă,

Tu să-i faci frumos tabietu-i

Şi-ncolo să-ţi vezi de treabă.

Deci Miron o ia de mână

Ş-o arată pe la oaspeţi,

Cu-a ei ochi numai lumină,

Cu obrajii fragii proaspeţi.

Ş-au pornit frumoasă nuntă

De sărea până şi ciunta,

Şi ologi-şi făceau grabă,

Şi moşneag juca mărunta,

Curtenind pe lângă babă.

Dar deşi ferice încă,

Totuşi el în pieptul lui

O dorinţă are-adâncă,

Neştiută decât lui,

Dorul după ce-i mai mare

N-astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârşit,

Şi tot sufletul îl doare

După cum a fost menit.

Şi pe toţi el îi întreabă

Dacă ştiu cumva în lume

Astă tainică podoabă,

Ăst odor fără de nume.

Dar pe cine-ntreabă tace,

Cui prin minte-i poate trece?

Numai cântăreţul orb

Spune-n treacăt cum că asta

E frumoasa fără corp.

El i-a spus că-n vremi denante

Auzi duioasă veste,

Că-n castel de diamante

Cea mai mândră fată este;

Ochi de-albastru întuneric,

Ce lucesc adânc, himeric,

Ca d-iubire două basme;

Dară corpul ei eteric,

Nesimţit, ca de fantasme.

„De vei merge în ajunul

Mult senin din Anul nou,

Pe când cerul se deschide

La a lumilor ecou,

Atunci ea vine asemeni

Printre stâncile de cremeni,

Lângă lacul de smarald,

Ca să-şi scalde sânii gemeni

Unde zânele se scald!”

El plecă atunci în lume

Şi nevasta-n lacrimi lasă,

Cu un dor fără de nume

Uită ţară, rude, casă.

Cum trecu numai Crăciunul,

El pe cal a pus presunul

Şi s-a dus la lacu-n vrajă,

Unde aşteptând ajunul

De Anul Nou el sta de strajă.

Şi din trestia plecată

El privea la apa fină,

Cu oglinda-i nemişcată

Strălucind sub luna plină.

Deşi ştii că apa-i moale,

Totuşi, placa-i de cristale

Parc-ar fi încremenit.

Ne-încreţite, plane, pale,

Viorii au adormit.

Rădăcinile în pături

Sub pământ s-a întreţesut

Şi pornesc în mii de lături

Flori frumoase la văzut.

Colo-n snopi, colo câte-una,

Colo-n fire se-mpreună,

Îndoite într-un trunchi;

Ici o pajişte într-una,

Iar dincolo un mănunchi.

Roşi şi vineţi, albi-s snopii

Cei de flori strălucitoare,

Picuraţi, îşi scutur stropii,

Ce lucesc mărgăritare.

Pe cărarea-abia îmblată

Printre iarba înfoiată,

Trece-un mândru chip de zână,

Cu-arătare fermecată

Şi privire blândă, lină.

Şi pe ea o haină fină,

Ţesătură străvezie,

Ca o brumă diamantină,

Ce în creţuri se-mprăştie.

Se lipeşte sclipitoare

De duioasa-i arătare,

Ce-n mişcările-i o tradă,

Se strevăd a ei picioare,

Sâni şi umeri de zăpadă.

Inocentă-i e zâmbirea-i,

Îngerească, tristă, lină,

Diamante în privirea-i

Ş-au topit a lor lumină.

Peste-a apei dalbă placă

Ea acum zâmbind se pleacă,

S-uită în fundu-i luminos

Şi în lună îşi dezbracă

Corpul ei aşa frumos.

Luna parcă se roşeşte

De amor şi de mirare,

Numai lacul o priveşte,

Rămânând în nemişcare.

Este albă ca zăpada,

Iară păru-i stă să cadă

La călcâiu-i rotunzit,

Cine oare-ar fi s-o vadă,

Să nu moară de-ndrăgit?

Dar deşi pe noaptea toată

Peste lanuri luna tace,

Arătarea-i luminată