Mitologicale - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 155 de voturi
Mitologicale

Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite,

Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri

Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună.

Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie,

Părul umflat e de vânt, şi prin el colţuroasa coroană,

Împletită din fulgerul roş şi din vinete stele

Hohot-adânc bătrânul când vede că munţii îşi clatin

Şi-şi prăvălesc căciuli de stânci când vor să-l salute…

Codrii bătrâni râd şi ei din adânc şi vuind îl salută

Paltenii nalţi şi bătrânii stejari şi brazii cei vecinici.

Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei,

Care bătrânul rege-o făcea: -n beţia lui oarbă,

El mân-oştiri de nori contra mării… ş-armia-i neagră,

Ruptă pe-ici, pe colea de-a soarelui roşă lumină

Şiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.

Şi netezindu-şi barba, trece prin ei uraganul

Dus de fulgerătorii cai în bătrâna căruţă,

Care scârţâie hodorogind, de-ai crede că lumea

Stă să-şi iasă din vechile-i vecinice încheieturi.

– Groaznic s-a îmbătat bătrânul – soarele zice;

Nu-i minune – a băut jumătate d-Oceanul Pacific.

Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară.

Însă-s eu de vină… c-umplut-am de nouri păhare

Cu apele mării adânci, boite cu roşă lumină –

Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă!

Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine

Toate societăţile de-asigurare din ţară.

Soarele-şi bagă capul prin nori şi limba şi-o scoate

Şi c-o rază gâdilă barba bătrânului rege.

– Hehe! zice bătrânul, râzând, ce faci tu, Pepeleo?

Tânăr, hai? De mii de ani tot tânăr te văd eu,

Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi,

Altfel nu-nţeleg cum tânăr de-o mie de evi eşti.

– Taci, moşnege făr- de obraz, te du, te trezeşte…

Vezi în ce stare te afli, coroana îţi stă pe-o ureche

Şi cu veselia ta proastă lumea ruini tu!

Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici,

Vai! nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri

Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul.

Mai că era să-i rămână ciubotele-n glodul de nouri.

Hei, ce-i pasă! El norii frământă jucând mocăneasca

Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă.

Se tăvălea peste cap şi, pişcat de-un purec de fulger,

Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită.

Norii roşesc de ruşine şi fug iar vântul se culcă

Între codri şi munţi… Uraganul mahmur poticneşte

Spre castelul de stânci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă,

Spre a-l primi pe bolnavul bătrân în surele hale.

El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă,

De sclipeşte-n noapte frumoasă şi roşă – un fulger

Încremenit în nouri. Cojocul l-anină

El de cuptor… ciubote descalţă şi negrele-obiele

Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei

Să se usuce… Chimirul descinge şi varsă dintr-însul

Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră,

Mare cât o pivniţă… -N patu-i de pâclă-nfoiată,

Regele-ntinde bătrânele-i membre şi horăieşte.

Până-n fundul pământului urlă: peşteri negre

Şi rădăcinile munţilor mari se cutremură falnic

De horăitul bătrânului crai. Iară-afară

Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită,

Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric

Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nserează…

Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,

Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită

În luminoasele valuri a ei şi sânu-i dezmiardă

Cu tot aurul razelor lui. La pământ se mai uită…

Florile toate ridică la el cochetele capuri

Copilăroase şi ochii lor plini de zădarnice lacrimi…

Pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare

Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce.

Pe-acolo se primblă o fată-n albastru-mbrăcată,

Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate…

Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mână

Şi şoptea: mă iubeşte… nu mă iube… mă iubeşte!

Ah! boboc… amabilă eşti… frumoasă şi – proastă,

Când aştepţi pe amant, scriitor la subprefectură,

Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură…

Soarele-a apus, iar luna, o cloşcă rotundă şi grasă,

Merge pe-a cerului aer moale ş-albastru şi lasă

Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.

Iar de a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul

Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă

Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare.

Pergole retractabile