Nu mă-nţelegi - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 171 de voturi
Nu mă-nţelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preţ

Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,

În vorbe pieritoare ca-n lanţ să te cuprind,

Şi în senin de stele durerile să-mi ferec

Până nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,

Din orişice durere îţi face o podoabă,

Şi când răsari înainte-mi ca marmura de clară

Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,

Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;

Azi – când a mea iubire e-atâta de curată,

Ca aura de care tu eşti împresurată,

Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei

De un cutremur tainic al tinerei femei

Şi vieţile-amânduror se-amestecă în întreg,

Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.

Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,

Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,

Cu marmura cea albă să nu te mai asemeni,

Să fii ca toată lumea – frumoasă între oameni,

Să-ncete acea simţire ce te-au făcut o zeie,

Să fii – încântătoare – dar numai o femeie,

Ş-atunci să-mi zici: – Privirea ce-atât ai adorat-o

E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?

E încă tot! Avea-vei în ochii-mi acel preţ

Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?

Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,

C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?

Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,

Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,

Ca repedea rotire a undelor albastre

Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,

Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,

Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.

Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura

Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?

Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,

Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,

Pe schela lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,

Cu vorbe-mpestriţate, zidite din nisip,

Eu să zăresc o alta – un rai, o primăvară,

Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare –

Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie

Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,

În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,

Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.