O, dulce înger blând… - de Mihai Eminescu

O, dulce înger blând,

Cu ochi uimiţi de mari,

La ce mai reapari

Să-ngreunezi al meu gând?

Părea că te-am uitat,

Că n-oi mai auzi

Că-mi aminteşti vreo zi

Din viaţa mea de sat!

Mai poţi să-ţi aminteşti

Cum noi umblam desculţi

Şi tu stăteai s-asculţi

Duioasele-mi poveşti?

Spuneam cum au îmblat

Frumos fecior de crai

În lume nouă ai

Iubita de-au aflat!

Ca şi când te-ai mira,

Tu ochii mari făceai,

Deşi mă pricepeai

C-o spun în pilda ta;

Ş-apoi când te rugam

Să-mi spui de mă iubeşti

Prindeai ca să şopteşti

Cu buzele abia!

Şi-mi răspundeai cu dor:

„Tu nu mă vei căta,

În veci rămân a ta

Căci drag îmi eşti de mor…”

Uitaşi al tău cuvânt:

Nu m-ai chemat să viu

Alăturea-n sicriu,

La stânga ta-n mormânt!

Dar azi, când se părea

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat

Ca-n tinereţea mea;

Suflarea ta uşor

Zburat-au răcorind

Şi reîntinerind

Întâiul meu amor.

Mai tare să-mi vorbeşti:

– De mine ce te temi? –

S-aud cum lin mă chemi

Acolo unde eşti!

Curând, curând şi eu

Îmi pare c-oi pleca

Pe dulce urma ta,

Iubit copilul meu!