O, dulce înger blând… - de Mihai Eminescu

O, dulce înger blând,
Cu ochi uimiţi de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreunezi al meu gând?

Părea că te-am uitat,
Că n-oi mai auzi
Că-mi aminteşti vreo zi
Din viaţa mea de sat!

Mai poţi să-ţi aminteşti
Cum noi umblam desculţi
Şi tu stăteai s-asculţi
Duioasele-mi poveşti?

Spuneam cum au îmblat
Frumos fecior de crai
În lume nouă ai
Iubita de-au aflat!

Ca şi când te-ai mira,
Tu ochii mari făceai,
Deşi mă pricepeai
C-o spun în pilda ta;

Ş-apoi când te rugam
Să-mi spui de mă iubeşti
Prindeai ca să şopteşti
Cu buzele abia!

Şi-mi răspundeai cu dor:
„Tu nu mă vei căta,
În veci rămân a ta
Căci drag îmi eşti de mor…”

Uitaşi al tău cuvânt:
Nu m-ai chemat să viu
Alăturea-n sicriu,
La stânga ta-n mormânt!

Dar azi, când se părea
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat
Ca-n tinereţea mea;

Suflarea ta uşor
Zburat-au răcorind
Şi reîntinerind
Întâiul meu amor.

Mai tare să-mi vorbeşti:
– De mine ce te temi? –
S-aud cum lin mă chemi
Acolo unde eşti!

Curând, curând şi eu
Îmi pare c-oi pleca
Pe dulce urma ta,
Iubit copilul meu!