O, înţelepciune ai aripi de ceară! - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 192 de voturi
O, înţelepciune ai aripi de ceară!

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele

Şi într-o parte timide le trag!

În umbra dulce, după vechi zăbrele

Suspină gură-n gură, drag cu drag.

Luceşte luna printre mii de stele,

Suspină vântu-n frunzele de fag,

Se clatin codri mângâiaţi de vânt –

Lumini pe ape, neguri pe pământ.

*

O, înţelepciune, ai aripi de ceară!

Ne-ai luat tot fără să ne dai nimic,

Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,

Ce-au zis o vreme, altele deszic,

Ai desfrunzit a visurilor vară

Şi totuşi eu în ceruri te ridic:

M-ai învăţat să nu mă-nchin la soartă,

Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,

Secat-ai braţul sculptorului grec,

Oricât oceanu-ar vrea să se ridice

Cu mii talazuri ce-nspumate trec,

Nimic el nouă nu ne poate zice.

Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,

Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă:

Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

În viaţa mea – un rai în asfinţire –

Se scuturau flori albe de migdal;

Un vis purtam în fiece gândire,

Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

A zorilor suavă înflorire

Se prelungea până-n amurgul pal,

În văi de vis, în codri plini de cânturi,

Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale

În umbra sa pătată de lumini,

Ce spun: izvorul lunecând la vale,

Ce spune culmea, lunca de arini,

Ce spune noaptea cerurilor sale,

Ce lunii spun luceferii senini

Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,

De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieţii mele

Şi armonia dulcii tinereţi;

Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele.

O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;

Putere oarbă le-aruncă pe ele,

Lipseşte viaţa acestei vieţi;

Ce-a fost frumos e azi numai părere –

Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

Şi dacă nu-i nimic decât părere

Tot ce suspină inimii amor,

Istoria cu lungile ei ere

Un vis au fost amar – amăgitor;

Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere

Care-am robit-o falnicului dor

Am cheltuit-o ca nişte nebuni

Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt neînţelese literele vremii

Oricât ai adânci semnul lor şters?

Suntem plecaţi sub greul anatemei

De-a nu afla nimic în vecinic mers?

Suntem numai spre-a da viaţă problemei,

S-o dezlegăm nu-i chip în univers?

Şi orice loc şi orice timp, oriunde,

Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?