O, stingă-se a vieţii… - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 130 de voturi
O, stingă-se a vieţii…

O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă,

Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

Nici pacinica răbdare a omului de bine,

Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind…

Un creier plin de visuri ş-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.

Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…

Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors

De mâinile uscate a vremii-mbătrânite.

Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:

Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soartă

Noroc fără durere, viaţă fără moarte.

Am pus demult deoparte acele roase cărţi

Ce spun c-a vieţii file au vecinic două părţi…

Cu-a lor înţelepciune nimica nu se schimbă

Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă

Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare

Nu nouă, însă dreaptă… nu liberă, dar mare.

Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,

Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni.

O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.

De ce ţin toţi la dânsa, oricât de neagră fie?

Ea împlineşte oare în lume vreo solie?

E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?

Nu junghiem fiinţa pe-altarul omenirii?

A gândului lucire, a inimii bătaie

Ridică un grăunte din sarcina greoaie

Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân

Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?

O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ

Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ.

Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:

Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

De ce mi-ai dat ştiinţa nimicniciei mele?

De ce-n al vieţii mijloc, de gânduri negre-un stol

Mă fac să simt în minte şi-n inimă un gol?

De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,

Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

Viaţa mea comună s-o târâi uniform

Şi să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie şi fără înţeles

Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesubt,

Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorât

Şi fără de nici un titlu în lume să mă-nser…

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?

Să ţin numai la ceva… oricât ar fi de mic…

Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.