O, stingă-se a vieţii… - de Mihai Eminescu

O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind…
Un creier plin de visuri ş-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…
Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors

De mâinile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soartă
Noroc fără durere, viaţă fără moarte.

Am pus demult deoparte acele roase cărţi
Ce spun c-a vieţii file au vecinic două părţi…
Cu-a lor înţelepciune nimica nu se schimbă
Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă

Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă… nu liberă, dar mare.
Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,
Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni.

O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce ţin toţi la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlineşte oare în lume vreo solie?

E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?
Nu junghiem fiinţa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie

Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ
Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ.

Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis.
O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat ştiinţa nimicniciei mele?

De ce-n al vieţii mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte şi-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

Viaţa mea comună s-o târâi uniform
Şi să nu pot de somnul pământului s-adorm?
Zadarnică, pustie şi fără înţeles
Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesubt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorât
Şi fără de nici un titlu în lume să mă-nser…
Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?

Să ţin numai la ceva… oricât ar fi de mic…
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.