O stradă prea îngustă - de Mihai Eminescu

O stradă prea îngustă
Părea că se făcea –
Şi case lungi şi negre
Pe două părţi era.

Pe dânsa nu luceşte
Un singur felinar –
Eu trec încet şi fluier
În suflet cu amar.

Deodată simt în urma-mi
Venind, tiptil-tiptil,
Pas sfiicios de fată,
Uşor ca de copil.

Şi simt cum că de braţu-mi
Un braţ uşor s-anină –
Şi simt că mâna-mi strânge
O mână dulce, fină.

Răsună miază-noaptea
Din turla neagră, veche –
Suntem atât de singuri
Şi suntem o pereche.

Căci tu eşti, tu iubită!
Şi am dorit, ah, cât!
Să fim odată singuri
Şi iată-ne în sfârşit!

Nici ştii, copilă dulce,
Câte pe suflet am!
De când te întâlniră
Ochii mei, te iubeam;

Mi-erai atât de dragă –
Mi-era atât de dor –
Încât credeam adesea
Că trebuie să mor!

O, în sfârşit! Copilă,
Şi ai venit – chiar tu!
Am aşteptat norocul –
Norocu-acesta nu.

Cum dete peste mine?
Cum de-ai gândit să vii,
Să simt suflarea-ţi caldă
D-urechea-mi c-apropii?