Odin şi poetul - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 197 de voturi
Odin şi poetul

Ei cer să cânt… durerea mea adâncă

S-o lustruiesc în rime şi cadenţe

Dulci ca lumina lunii primăvara

Într-o grădină din Italia.

Să fac cu poezia mea cea dulce

Damele să suspine, ce frumoase

Pot fi pentru oricine. Pentru mine

Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,

Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,

Să recite versuri de-ale mele

Spre-a acoperi cu expresia adâncă

Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.

Mai bine-aş smulge sufletul din mine,

Aş stoarce cu o mână crudă, rece

Tot focul sânt din el, ca în scânteie

Să se risipe, până se va-njosi

Să animeze pe deşerţi şi răi.

O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea

Adevărată şi neprefăcută

V-ar topi ochii şi a mea cântare

V-ar arde sufletul din voi… Atuncea

E şi mai rău – şi-atunci şi mai puţin

Va gândi cineva pe un moment

L-acel nefericit ce le-a avut.

Voi le citiţi ca să puteţi a plânge

– Căci prin izvor de lacrimi mor dureri –

Voi ştiţi c-o mână – oricare-ar fi – v-atinge

Fruntea cea plină de sudori, şi dulce

Va răcori bolnava fierbinţeală

Şi stavilă la lacrimi va pune

C-o sărutare… La mine,

Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,

Ce nu pot plânge pentru că durerea

Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru

L-a împietrit… la mine

Nimeni nu va gândi, nici a gândit.

La ce? Au nu ştiu ei cu toţii

Că dacă vor seca a mea durere

Cu mângâieri – atuncea şi izvorul

De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…

O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt

De tine-aproape să mă-nec în tine!

Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,

Ai răcori durerea-mi înfocată

Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide

A tale-albastre hale şi măreţe;

Pe scări valuri coborând în ele,

Aş saluta cu aspra mea cântare

Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.

– „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceruri”,

Râzând Odin şi ridicându-şi cupa

M-ar saluta. – Şi haina ceea lungă

Şi albă creţii ar arunca de neauă

Şi părul lung mi s-ar umfla de vânt.

– „Un scaun pentru bard” – şi-n scaunul nalt

De piatră, cu sprijoanele lui nalte,

Eu m-aş simţi că-s uriaş.

Şi zeii mângâind lungile bărbii,

Nălţând privirea-n bolţile antice

Spre a-şi aminti dulci suveniruri,

M-ar asculta spunându-le de lumea

Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi

Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.

– „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut

C-atât de mizerabilă a deveni.

Sămânţa cea din zei născută”.

Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă

Ridică cupa lui cu mied: – „Ascultă,

Nu mi-i şti spune ce mai face ţara

Ce Dacia se numea – regatul meu?

Mai stă înrădăcinată-n munţi de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

– „Nicicum, o, Decebal. O văd

Pentru întâia dată acum înălţată

Prin părul tău ca o coroană mândră,

Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”

– „Dară urmaşii acelor romani?”

– „Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii

Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei

Între pigmeii toţi sunt cei mai mici –

Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.

Romani sau daci, daci sau romani, nimic

N-aduce aminte de-a voastră mărire.

Orice popor, oricât de prăpădit

O piatră va găsi, sau o bucată

De fier ori de aramă, ca să sape

Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat –

Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii

Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru

Uitat ş-uşor al vechiului pământ.

Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.

Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi

Ce stau deocamdată numai pre pământul

Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi

De alt popor mai tare, iubitor

De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina

Şi gloria celor ce sunt.”

– „Ah! ce-am dori în ora morţii mele,

Roma să guste pân-în fund păharul

Mizeriei şi-a decăderii, într-atât

Încât să se despreţuiască ei pe sine –

Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,

Învingătorii lumii, au devenit

Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?

Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând

Să strige ca cucoşii… un popor

Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui

S-ajungă la d-acestea.”

– „Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.”

– „E tot atâta.”

– „De unde vii?” întreabă Odin blând.

– „Am răsărit din fundul Mării Negre,

Ca un luceafăr am trecut prin lume,

În ceruri am privit şi pe pământ

Şi-am coborât la tine, mândre zeu,

Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.

De cântec este sufletul meu plin.

De vrei s-auzi al iernii glas vuind

Şi lunecând prin strunele-mi de fier,

De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi

Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i

Sunete-adânci şi nemaiauzite,

Ordonă numai – sau de vrei ca fluviul

De foc al gândurilor mele mari

Să curgă-n volbură de aur pe picioare

De stânci bătrâne, într-o limbă aspră

Şi veche – însă clară şi înaltă

Ca bolţile cerului tău, o, Odin,

Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde

Ca să-mi câştig cununa mea de laur.

Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară

De la pitici eu nu primesc nimica.”

– „Sărman copil – zice bătrânul zeu –

De ce răscoleşti tu toată durerea

Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

Nu crede că-n furtună, în durere,

În arderea unei păduri bătrâne,

În arderea şi-amestecul hidos

Al gândurilor unui neferice

E frumuseţea. Nu – în seninul,

În liniştea adâncă sufletească,

Acolo vei găsi adevărata,

Unica frumuseţe…

(Fruntea-i înaltă,

De neauă acoperită, şi coroana-i

De stele-albastre strălucea în hală,

Şi vorba lui blândă era duioasă.)

… Din cupa mea de aur bea auroră

S-între seninul blândei dimineţi

În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci

Portalele nalte de la hale

Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri

De neauă albă, ca argint din Ophir,

Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.

Acolo printr-acele lungi coloane

Suspendă lămpi mari ca nişte albe luni

Ce împlu lumea visurilor mele

Cu o lumină dulce, albă, caldă.

Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,

Cărările-s de pulbere mai albă

Ca-argintul cel de viu. – Un aer

Blând argintiu îţi va umfla tot părul,

Vei răsufla miroase dulci de crin,

Talarul tău va lumina în noapte –

Prin hale vei zări blândele-mi zâne,

Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos.”

O vorbă zice – murii cei albaştri

Ai mării, desfăcuţi în două, îmi lasă

Privirea într-un labirint de neauă:

Coloane nalte, bolţi arcate splendid,

Pe ele luni lin ardeau… şi-n umbra

Cea clar-obscură a stâlpilor de neauă

Văzut-am o copilă dulce-înaltă,

Subţire ca-ntruparea unui crin.

Frumosu-i păr de aur desfăcut

Cădea pân-la călcâie, haina-i albă

Udă părea de moale – strălucită

Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,

Mâinile-i mici, ca doi crini albi, încearcă

În van a împleti părul de aur,

Gura-i o roză surâzând deschisă,

Ochii-i albaştri luminau ca stele,

Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine

Haina cea lungă şi bogată. – „Vino,

Odin îi zice, blând copil al mării.

Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii

S-au coborât în noaptea noastră clară –

Să cânte roagă-l.” Ca o umbră

Strălucind argintiu în clară noapte

S-apropie… – „O, nu te teme, îmi zice,

Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,

De ce să tremuri la a mea privire?”

Lin tremură glasul ei blând în noapte.

– „O, zână, nu de frică, de plăcere

Tremură-n mine sufletul meu bolnav.

Să cânt? Dar oare la a ta privire

Nu amuţeşte cântul de-admirare –

Nu eşti un cântec însăşi – cel mai dulce,

Cel mai frumos, ce a fugit vreodată

Din arfa unui bard? O, fecioară,

Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,

Să uit de lume, ah! să pot uita

Fierea cu care ei m-au adăpat

În lume. Cine-ar fi ştiut

Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,

Ca un mărgăritar, topit din visul

Mării întregi,

Şi nu te temi că aurul din plete-ţi

Se va topi în stele – şi că păru-ţi

Amestecat cu ele-ar străluci

În noapte-albastră a acestei lumi;

Şi nu te temi că glasul tău

Va-ndulci vecinicia cea amară

A mării!” – Măgulitor, ea zice,

Ş-o roză ea lasă pe a mea gură,

Cu tânăr miros – roza gurii sale.

– Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte

Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,

Sufletul tău cel blând, nevinovat,

Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,

L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:

O închinare l-a tale picioare

Mici, dulci şi albe. O, Odin,

Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,

Pe fruntea ei coroană pune, mare,

De diamante, umede, topite

În strălucirea lor cea înfocată,

Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii.

Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri

Şi glasul ei îmi şopti în ureche:

– Voi îndulci tot chinul, tot amarul

Cu care-n lume ei te-au adăpat –

Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Şi Odin îşi deschise ochii albaştri

Şi mari, râzând cu ei – iar zeii

Lin şoşoteau între ei bătrâneşte

Şi surâzând îşi aduceau aminte

De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse

În negura secolelor trecute.