Ondina - de Mihai Eminescu

L-al orelor zilei şirag râzător
Se-nşir cele negre şi mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute

Şi noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gândul,
Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţă pustie şi rece,
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirii se-ntrece

Şi calu-i turbat
Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,

Dar astăzi e viu
Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumini ferestrele ard,
Prin care se văd trecătoare,
Prin tactul cântării sublime de bard,
Cum danţă la umbre uşoare,

Cum danţă uşor
Dulci vise de-amor,
Palatul părea în magie
Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i puternic şi mare,

Cu nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visuri plină,

De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
Şi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danţândele fiinţe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zefirii de prin grădine,

În coruri nimfele cântă la hore
Şi gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gânduri de dor de ducă
Triste şi palide ca o nălucă,

Apoi în cetere ele-ncordară
Şi plin şi limpede încet cântară
Glas a trecutului ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,
Veni odat’
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile
Cătând o sor’,
Eroi se-ninimă şi plâng femeile
De-a lui amor.

El fură munţilor ecouri tinere,
Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei Vinere
Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,
El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimii trebui să-ţi semene
Ca vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriure
Un dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
în gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele
Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă belele
Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;
Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic a lor glasuri bărbate.

Arpele-n cântece par că se sfarmă
Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
Muzica sferelor: Serafi adoară
Inima lumilor ce-o înconjoară,

Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Şi cum colorile ce se îmbină
Naşte a soarelui albă lumină,

Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cântare:
Ondină,
Cu ochi de dulce lumină,

Cu bucle ce-nvăluie-n aur
Tezaur!
Idee,
Pierdută-ntr-o palidă fee

Din planul Genezei, ce-aleargă
Ne-ntreagă!
Să-nvii vii
Şi stânca de care râd timpii

Şi tot ce mai e-n nesimţire
în fire?
Vin’ dară,
Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,

Şi sufletu-ţi, blândă magie
Ce-nvie.
Să cânte
Ce secole tăcu înainte,

Şi-a munţilor creştete-nalte
Să salte.
Şi din amestecul de vise dalbe,
Dintre danţândele fiinţe albe,

Iese cum cântecul dintre suspine
Regina albelor nopţii regine.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează.

Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie
Şi cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,

Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce uşor:
Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor,

Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor,
E fiinţa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,

Ca un fulger fără ţintă,
Ca un cap fără zenit.
Şi din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat,

Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul îngheţat.
Şi cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieţii gând,

Am fost vultur pe o stâncă,
Sunt o cruce pe-un mormânt.
Care-i scopul vieţii mele,
Întreb sufletu-mpietrit?

Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvineţit.
Crucea-mi pare gânditoare,
Parcă arde-a vieţii-mi tort

Şi prin neguri mormântare
Privesc faţa mea de mort.
Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul meu,

A! Gândiţi, gândiţi la mine
Că am fost în lume eu.
Un murmur feeric dezmiardă duios
A salii tăcere senină,

Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
Ş-un eco uşor,
Setos de amor,

Se-neacă-ntr-a mandolei strune
Nebune.
Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
Vărsându-l cu dor,
Plângând râzător,

El cântă cu buze de miere
Durere:
„De ce nu-s o floare uscată de vânt
Şi pală ca fruntea pe moarte,

Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta

Gândindă, cum e trecătoare
O floare.
Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,

Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
Şi dulce descânt
Pe coarde de-argint,

Când palida mea nebunie
învie.
Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranţelor mele.

Acolo te-aşteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,

În câmpul speranţelor vină,
Ondină!”