Ondina - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 149 de voturi
Ondina

L-al orelor zilei şirag râzător

Se-nşir cele negre şi mute

Ce poartă în suflet mistere de-amor

Pălite, sublime, tăcute

Şi noaptea din nori

Pe-aripi de fiori

Atinge uşoară, cu gândul,

Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

Din ceaţă pustie şi rece,

Un june pe vânturi, cu capul în joc,

Cu clipa gândirii se-ntrece

Şi calu-i turbat

Zbura necurmat

Mânat ca de-a spaimelor zână

Bătrână.

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt

Castelul se nalţă, se-ncruntă

Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt

De nouri şi ani se-ncăruntă,

Dar astăzi e viu

Şi-n ton auriu

Răsună din umbra cea mare

Cântare.

În mii de lumini ferestrele ard,

Prin care se văd trecătoare,

Prin tactul cântării sublime de bard,

Cum danţă la umbre uşoare,

Cum danţă uşor

Dulci vise de-amor,

Palatul părea în magie

Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,

Urmat de săgeat-arzătoare,

E calul ce sare prăpastii adânci

În zboru-i puternic şi mare,

Cu nara arzând,

Cu coama pe vânt,

O dată-ncă pinten l-împunge

Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el

Sub mantă-i purtând mandolină,

Cu inima plină de-amoru-i fidel,

Cu mintea de visuri plină,

De grile de fier

Al meu cavaler

S-avântă cătând pe fereastă

Şi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe

Zboară danţândele fiinţe albe,

Par aromatele suflete line

Duse de zefirii de prin grădine,

În coruri nimfele cântă la hore

Şi gem în lirele blânde, sonore,

Ascunse gânduri de dor de ducă

Triste şi palide ca o nălucă,

Apoi în cetere ele-ncordară

Şi plin şi limpede încet cântară

Glas a trecutului ce însenină

Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,

Veni odat’

Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,

Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile

Cătând o sor’,

Eroi se-ninimă şi plâng femeile

De-a lui amor.

El fură munţilor ecouri tinere,

Cântul la dor,

Răpeşte buzelor naivei Vinere

Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,

El a cătat

O albă vergină, să-i fie gemene

Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene,

Sufletul lor,

Regele inimii trebui să-ţi semene

Ca vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriure

Un dumnezeu,

Purtând simetria şi-a ei misterure

în gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,

Mână-le lin.

Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele

Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă belele

Când plâng de-amor,

Să creadă lumile, să creadă stelele

Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,

Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

Din lungul horelor amestecate

Barzii ridic a lor glasuri bărbate.

Arpele-n cântece par că se sfarmă

Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.

Muzica sferelor: Serafi adoară

Inima lumilor ce-o înconjoară,

Dictând în cântece de fericire

Stelelor tactul lor să le inspire.

Şi cum colorile ce se îmbină

Naşte a soarelui albă lumină,

Astfel prin vocile răsunătoare

Curge-astă mistică, dulce cântare:

Ondină,

Cu ochi de dulce lumină,

Cu bucle ce-nvăluie-n aur

Tezaur!

Idee,

Pierdută-ntr-o palidă fee

Din planul Genezei, ce-aleargă

Ne-ntreagă!

Să-nvii vii

Şi stânca de care râd timpii

Şi tot ce mai e-n nesimţire

în fire?

Vin’ dară,

Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,

Şi sufletu-ţi, blândă magie

Ce-nvie.

Să cânte

Ce secole tăcu înainte,

Şi-a munţilor creştete-nalte

Să salte.

Şi din amestecul de vise dalbe,

Dintre danţândele fiinţe albe,

Iese cum cântecul dintre suspine

Regina albelor nopţii regine.

Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,

Cunună-n undele-i se furişează.

Pe-o liră gingaşă şi argintie

Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie

Şi cum din zilele poetici, june,

A idealului iese minune,

Astfel prin notele lirei de-amor

Glasul ei tremură, dulce uşor:

Liră spartă-n stânca lume,

Suflet stins, muiat în nor,

Plâns amar luat de glume,

Adevărul vrăjitor,

E fiinţa-mi tremurândă

Care trece-n infinit,

Ca un fulger fără ţintă,

Ca un cap fără zenit.

Şi din chinuri ce mă-neacă,

Eu sorb mirul cel curat,

Cum o lebădă se pleacă

Bând din lacul îngheţat.

Şi cu moartea cea adâncă

Am schimbat al vieţii gând,

Am fost vultur pe o stâncă,

Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieţii mele,

Întreb sufletu-mpietrit?

Ochiu-i stins, buzele mele

De dureri a-nvineţit.

Crucea-mi pare gânditoare,

Parcă arde-a vieţii-mi tort

Şi prin neguri mormântare

Privesc faţa mea de mort.

Dar atunci când albe zâne

S-or privi-n sufletul meu,

A! Gândiţi, gândiţi la mine

Că am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă duios

A salii tăcere senină,

Prin bolta ferestrei, arcată pompos,

S-aude vibrând mandolină,

Ş-un eco uşor,

Setos de amor,

Se-neacă-ntr-a mandolei strune

Nebune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules

Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

Îl pierde în coardele sale.

Vărsându-l cu dor,

Plângând râzător,

El cântă cu buze de miere

Durere:

„De ce nu-s o floare uscată de vânt

Şi pală ca fruntea pe moarte,

Ce mila o pierde prin cruci de mormânt

Cu miros strivit, fără soarte,

C-atunci m-ai lua,

La mine-ai căta

Gândindă, cum e trecătoare

O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor

Ce arde-n o inimă jună,

Un glas de pe buze aprinse de dor,

O minte pustie, nebună

Şi dulce descânt

Pe coarde de-argint,

Când palida mea nebunie

învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,

Câmpia speranţelor mele.

Acolo te-aşteaptă râzândele zori,

Pletindu-ţi coroană de stele.

S-aduci prin amor

De viaţă fior,

În câmpul speranţelor vină,

Ondină!”