Pentru păzirea auzului - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 128 de voturi
Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,

O taie chiar cu sila de la a ta ureche –

Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării

Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;

Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere

Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere

Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată

A sufletului mândru o întunecă îndată.

Prea dulce adormire în aer curge miere

Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,

Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare

Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,

Acele chipuri mândre în cântec înţelese:

Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.

Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,

Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă

Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă

Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.

Nu fluieraţi de-aceea urechea-n versul iambic:

Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,

Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,

Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.

De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,

Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.

Nu spune-un basm numai poetul cel vorbareţ

De eroul Odiseu cel mult meşteşugareţ:

Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,

La glasul de sirenă adormitor de dulce,

Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte

Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte,

Dori pază şi şie, urechii, înţeleptul,

Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.

Căci fără de rânduială e al femeii vers,

Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:

Te farmecă, urechii neavând învelitoare,

Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte

Asirienii antici din Asia departe,

Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin

Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.

Ei schilodesc băieţii ca glasul să-l subţie,

Ca gura lor ca gura muierilor să fie.

Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,

Cântau cu glasul dulce şi rugător asemeni.

La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,

Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz

Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,

Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind

În dulce lenevire şi nu erau destoinici

S-asculte glasul aspru al trâmbiţei războinici:

Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,

Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,

Cu zicături se asemăn şi glasul cel de pasări.

Ba-mpătimit se poate să fie omul oare

Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.

Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa

Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.

Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite

Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.

Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.

Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:

Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă

Şi spânzură în crengi gherdamuri mult frumoasă;

De ramuri el atârnă cercei şi cu inele

Şi rădăcina vezi-o înfrumuseţând brăţele.

Şi vârful încununează surguci împărăteşti

Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti;

Ş-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă

Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.

Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,

Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.

Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit

P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:

Sărută, îmbrăţişază el propria făptură

Şi l-ale ei genunche-şi dă sufletul pe gură.

El singur se jertfeşte.