Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 103 de voturi
Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc în veci,

În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,

De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,

Zâmbirea gurii crude să-mi fie al meu crez –

Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

Fii binecuvântată şi fericită tu,

Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.

Veninu-amărăciunii şi ani-mi pustiiţi

În cumpănă uşori-s pe lâng-al tău capriţ;

Şi-n a mea socotinţă mă simt atât de mic –

Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.

Da, da… numai natura dreptate are-n veci,

Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,

Căci ea-n înţelepciune-i creează-astfel de chip

Pe lângă care toate sunt pleavă şi nisip.

Ironic pare-a zice: nemernici râmători,

Visat-aţi vreodată asemenea comori?

Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mândrie:

Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,

Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,

Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui

Şi risipeşti privirea-ţi – când eu pentr-un cuvânt

Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormânt.

Atâta de frumoasă… şi tot numai femeie?

Ah, am crezut o clipă că eşti poate o zeie,

Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,

Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i semeni,

Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador –

O, dulce chip de înger şi totuşi muritor!

Da, muritor… blestemul al lumii acesteia:

Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scânteia –

Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi

O singură femeie lipsită ce-i de patimi

Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot să cred:

– Numai a ei făptură de înger dac-o văd –

Că niciodată buza n-atinse o altă buză,

Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,

Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos

Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos

În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi…

Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?

Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,

Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,

Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin

Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,

Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns –

Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mpotrivă

– Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă –

Acelor vorbe calde, şoptite cu durere,

Ce aerul îl umplu şi inima de miere?

Putut-a împotriva atâtora să steie

Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie?

Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?

Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;

Viaţa adoratei şi gingaşei copile

Să o pătez cu umbra plăcerii unei zile

Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună

Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?

O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,

Priveşte amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?

Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?

Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură,

De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă –

Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,

Şi totuşi când pe dânsa cu ţărnă-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti, mamă?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;

Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămân

În lume-atât de singur şi-atâta de străin,

Şi inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât –

Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

O, demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei,

De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?

De ce mă-nşeală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i,

De ce cu uşurinţă, atât, atât mă chinui?

Ajungă-ţi… mă omoară mai bine… şi destul.

De vorbe şi de zâmbet să nu mai fiu sătul?

A mamei amintire eu unu-n stare-am fost

Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atât de prost

Încât tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc,

În dar parcă mi-ai da-o… şi parcă o primesc

Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt

Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

Şi tu? îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti,

Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti –

Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine

Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câine

Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi?

O, râde-mă, o, cască în faţă-mi… tu mă pierzi!

Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece –

Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece;

Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,

Să vezi că cel mai tare se face om de rând,

Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,

– Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi –

Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme

Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sfarme.

O, cât de bine ştii tu natura ce a vrut

Când a făcut zăpadă şi diamant din lut,

Ştii ce voieşte dânsa cu ochi-ţi străluciţi –

Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi.

Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!

Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrund –

Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt

Decât că sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt,

Decât să fiu un preot la un astfel de cult,

Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit demult!

Şi totuşi, totuşi, scumpo… de nu te-aş fi văzut,

Au astă bogăţie de-amor aş fi avut?

Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine

Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;

Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,

Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi.

Spune-mi cum că faţa o mască e de ceară

Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!

Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme,

Şi o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!

Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc:

Că-i heteră, un monstru, că-i Satan – o iubesc!