Povestea Dochiei şi ursitorile - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 172 de voturi
Povestea Dochiei şi ursitorile

Creşte iarba, mări, iară,

Bătută de vânt de vară

Unde mi-i pădurea rară.

Dar în iarba cea frumoasă

N-a intrat vreodată coasă

Unde mi-i pădurea deasă.

De desişul din pădure

Nu s-atinse vro secure.

Cât de naltu-i, cât de mare,

Nicăieri nu vezi cărare,

De şi-ar pierde urmele

Ciobănaşi cu turmele.

La temei de codri deşi

Nu-i cărare ca să ieşi,

Ci-i rarişte de brazi

Şi un ochi voios de iaz

Şi doi tei ca nişte fraţi,

La tulpină depărtaţi,

La vârfuri amestecaţi.

Iar la umbra celor tei

Mi s-arată un bordei,

Frunza cade de pe ei

Scuturată, resfirată,

Pe cărare aruncată.

Iar pe prispă, singurea,

Văduvioară tinerea,

C-un picior îmi legăna

Copilaş înfăşăţel,

Ce îi râde frumuşel.

Şi cum codrul se frământă,

Ea îşi cântă, ea-şi descântă,

Legănând dintr-un picior

Îi zicea încetişor:

– Nani, nani, puişor,

Nani, nani, copilaş,

O poveste spune-ţi-aş,

O poveste drăgălaşă,

Ca să-mi creşti voinic în faşă.

Tată-meu era cioban,

Câte clipe-s într-un an

Tot atâţia baci avea,

Cu mii turme-alăturea,

Turme mii de mieluşele,

Ciobănaşii după ele,

Turme mândre şi de oi,

Ciobănaşii dinapoi

Cu fluiere şi cimpoi,

Mai avea de mă pricepi,

Herghelii de cai sirepi,

Ce ca vijeliile

Îi împleau câmpiile,

Îi păşteau moşiile,

Şi de-a lungul râurilor

S-aşterneau pustiurilor,

Şi în valurile ierbii

Păşteau ciutele şi cerbii,

Şi prin munţi pierduţi în nouri

Avea cârduri mari de bouri,

Ş-avea munţi, ş-avea păduri,

Şi cetăţi cu-ntărituri,

Ş-avea sate mii de mii

Presărate pe câmpii,

Ş-avea sate mari şi mici,

Pline toate de voinici.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium

Când, sunând voios din bucium,

Chema ţara la hotare,

De-alergau cu mic cu mare,

De curgeau ca râurile

Şi-nnegrea pustiurile.

Amar mie, într-un suspin

Lacrimile vale-mi vin,

Cu năframa de le şterg,

Ele tot mai tare merg.

Şi frumoasă mai eram,

Cum n-a mai fost neam de neam.

De-aur mi-erau pletele

Şi le-mpleteau fetele,

Rumenă ca un bujor,

Eram dragă tuturor.

Au venit, mări, au venit

Împăraţi din Răsărit

Să mă ceară în peţit,

Dar s-au dus cum au sosit.

Veneau crai şi veneau soli

Învăţaţi în multe şcoli,

Cu cuvinte aşezate

Mă cerură cu dreptate.

„Bună vreme, baci bătrân,

Împăratul nost’ stăpân

Ne-au trimis a întreba

De măriţi fata ori ba.”

El răspunde-atunci cinstit:

„Dragi voinici, bine-aţi venit,

Dragu mi-e să v-ospătez,

Cu voi să mă desfătez,

Dar oricât m-aţi întrebat,

Fată n-am de măritat.”

Da-mpăratul din Apus

Au venit şi nu s-au dus,

Două vorbe că mi-au spus,

Inima că mi-au supus.

Era mândru şi-narmat,

Un oştean împlătoşat,

Era mândru şi voinic,

N-avea grijă de nimic.

El înalt şi eu înaltă,

Ne sta bine laolaltă,

Potriviţi cu de prisos,

Eu frumoasă, el frumos,

Amar mie-ntr-un suspin

Lacrimile vale-mi vin,

Cu năframa de le şterg,

Ele tot mai tare merg.

Auzit-au d-auzit

Peţitori din răsărit

Că eu stau să mă mărit,

Iară cum m-am măritat,

Multe neamuri s-au sculat,

Casa doar ne-o vor strica

Şi pe noi ne-or depărta;

Mii de limbi curgeau în râuri,

Răsărite din pustiuri,

Şi veneau adunături,

Răsărite din păduri,

Mai călări şi mai pe jos,

Tot veneau în nour gros,

Veneau roiuri, veneau turmă

Şi lăsau pustiu-n urmă,

Veneau turmă, veneau vale

Şi surpau cetăţi în cale;

Geaba omul meu da piept,

L-împingeau tot îndărăt.

I-au înfrânt oştirile,

I-au răpit măririle,

Pustiit-au ţările,

I-au luat averile,

I-a înnegritu-i soarele,

I-au robit popoarele.

Eu în codrul cel pustiu

Rătăcind, într-un târziu,

Am aflat din limbi străine

Că bărbatul nu-mi mai vine,

Am aflat dinspre apus

Că bărbatul mi s-au dus,

S-a dus cale neînturnată,

De toţi oamenii urmată.

Am aflat din răsărit

Că bărbatul mi-au murit,

Şi-au murit şi mi-l bocea,

Lumea-ntreagă îl plângea.

Plâns-au toate schiturile,

Toate răsăriturile

Şi apusurile toate,

Şi noroade, limbi şi gloate,

Miazănoapte, miazăzi

Nu-l mai putură trezi.

Plâns-au marea pe-ai ei regi,

Pe-mpăraţii lumii-ntregi,

Ş-o furtună se lăsă

Ce pământul l-înecă.

Miazănoapte şi apus

Neamuri mii pe cale-au pus,

Roiuri mari şi prădătoare,

A străinelor popoare,

Ce curgeau, mări, curgeau,

Capăt nici nu mai aveau,

Ca să puie moştenire

Pe sărmana omenire.

Când gândesc l-aşa dureri,

Pare-mi-se c-au fost ieri,

Când gândesc l-ai mei ciobani,

Pare-mi-se mii de ani…

Iară când am auzit

Că bărbatul mi-au murit,

Teiu-acesta am sădit,

Creşte teiul şi-nfloreşte

Şi viaţa mi-o umbreşte.

Şi în umbră-i cum trăiesc,

Eu nu mai îmbătrânesc.

Dragul mamei copilaş,

Multe-n lume spune-ţi-aş,

Dar mă tem să nu mă laşi,

Ci mai dormi, mări, un pic

Că eşti crud de ani şi mic,

Dormi la umbră, dormi în pace,

Că mama ţie ţi-a face,

Sub cel tei bătut de vânt,

Pătişorul la pământ;

Multe-s rămurelele,

Tot or bate stelele,

Iară luna va străbate

Dulcea ta singurătate,

Iar când vântul v-aromi,

Mândru mi te-a adormi,

Şi când vântul va sufla,

Teiul se va legăna,

Florile-şi va scutura.

Iarăşi te vei deştepta

Sub rotirea norilor,

În căderea florilor,

Sub lucirea stelelor

Şi la jocul ielelor.

Sub frunza stejarilor

La glasul izvoarelor.

Unde-i crucea de la căi

– Nu mai plânge, măi –

Cresc ca fraţii doi molizi

– Râzi, puiule, râzi –

Unde-s păsări în copaci

– Taci, puiule, taci –

S-adun fete şi flăcăi

– Dormi, puiule, hăi! –

Şi cum cântă, cum suspină,

Glasul codrului o-ngână,

Şi cum doina-şi tragănă

Teiul mi se leagănă,

Adormind-o florile

Şi privighetorile.

Sună dulce, o auzi-ici,

Începutul unei muzici

Triste şi aeriene

Ca sunarea din organe.

Mum-adoarme, pruncul râde,

Teiul vechi i se deschide.

Ies trei zâne ca pe-o poartă,

Câte-o stea în frunte poartă,

Ele-s urzitorile,

Luminând ca zorile,

Mâini uşoare, glasuri slabe,

Pietre scumpe-n mii de boabe

Le încarcă cu podoabe,

Şi prin frunze străvezie

A lor glezne argintie

Mai nu calcă pe pământ

Când se leagănă de vânt,

Când uşor de mâni se prind,

Trag un danţ şi mi-l întind,

Leagănul încunjurând

Şi din gură-ncet cântând.

Una-i zice: – Drag băiat,

Să fii mare împărat,

Căci aşa fel ţi-a fost dat.

Alta-i zice: – Să fii tare

Fără de asemănare,

Cum nu e viteaz sub soare.

Zise-a treia: – Fii cuminte

În purtare şi cuvinte,

Şi isteţ să fii cu duhul,

Cum e luna şi văzduhul.

– Ah, mai staţi, mai staţi o clipă,

Nu-i daţi daruri ce în pripă

Sunt supuse la risipă;

Daruri ce le daţi multora

Daţi-le ş-acum altora,

Ci deasupra tuturora

Dăruiţi-i lui ceva

Ce în lume nimenea

N-a avut, nici n-o avea.

Zâna-a treia stă pe loc,

Ochii ei sunt plini de foc

Şi la mumă se uita

Şi astfel îi cuvânta:

– Dochie, drăguţa mea,

Ştii tu ce-ai cerut, ori ba?

Nici o ştii, nici o vei şti,

Şi eu tot voi împlini.

Zâna pe copil se pleacă,

Ochi-n lacrimi i se-neacă

Şi ea zice-încetişor:

– Nani, puişor,

Cerul, când o să te scoli,

Ţi-o trimite soli,

Căci ţi-e dat acum de soartă

Viaţă fără moarte

Şi ţi-e dată tinereţe

Fără bătrâneţe.

Un cuvânt măcar să nu zici,

E sfârşitul unei muzici

Blânde şi aeriene

Ca sunarea din organe.

Muma doarme-n ciritei,

Intră zânele în tei,

Muma doarme, pruncul râde,

Teiul vechi se reînchide,

Iară pruncul şi cu muma

Faţă-n faţă dorm acuma,

Şi, cum dorm cu ochiu-închis,

Au visat acelaşi vis.