Povestea magului călător în stele - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 151 de voturi
Povestea magului călător în stele

În vremi de mult trecute, când stelele din ceruri

Erau copile albe cu părul blond şi des

Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri

În marea cea albastră se cufundau ades;

Când basmele iubite erau înc’ adevăruri,

Când gândul era pază de vis şi de eres,

Era pe lumea asta o mândră împărăţie

Ce – avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,

Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea

Şi mâna lui zbârcită, uscată însă, tare,

A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.

Şi ţările înflorite şi întunecata mare

La glasul lui puternic gigantic se mişca.

Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,

Ci de a lui adâncă şi dreaptă înţelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,

Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,

Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,

Cu stele, ca flori roşii pe – albastrul ei plafon,

Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară

Şi întind umbre cu miros pe-a sălii întins rond,

Acolo sta împăratul… – boierii lui de sfat –

Pe tronu-i de – aur roşu sta mut şi nemişcat.

Ca aripi de lebede mari, albe, undoioase,

Pletele argintoase pe umerii-i cădea

Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,

Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;

Sprâncenele-i bătrâne se întunecau stufoase,

În mână sceptru de – aur, povara lui cea grea,

Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –

Părea c’aşteaptă-a morţii întunecos problem.

Boierii dimprejuru-i pe scaune de – onoare

Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,

Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,

Cărunţi, cu bărbi albe pe pieptul cel tăcut;

Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,

Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.

Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor

Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.

De-odată împăratul din tronul lui se scoală

Ca regele pustiei din stânca de granit;

În curte oastea sună cântarea triumfală.

Poporul o aude mişcându-se înmiit.

Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală

Desfăşurate tremur la zgomotul ivit.

Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând

Vorbe mărgăritare le înşiră tremurând.

„Vremea pe ai mei umeri s’a grămădit bătrână.

Din oase şi din vine a stors a vieţii suc

Şi slabă şi uscată e împărăteasca-mi mână.

Brad învechit prin stânci pe tronu-mi mă usuc,

Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună

Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc.

Cu rece – agheasmă moartea fruntea mea o sfinţeşte

Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.

„Şi sufletu-mi pân’ n’a întins umflatele-i aripe

Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,

Înainte până corpu-mi să cadă în risipe,

Înainte de-a se rupe a vieţii mele tort,

Rog cerul să înmulţească hotarnicele clipe,

S’urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port-

Pe-a fiului meu umeri voi pune pân’ trăiesc

Imperiul gigantic, purpuru-împărătesc.

„Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,

Prea îmbie pe oricine cu chipul ei cel drag

Şi frâurile lumii să i se pară grele,

Din mâni el să le scape la al domniei prag;

Căci zilele – unui rege primejdii au în ele –

El poate să aleagă-a plăcerilor şirag

Ş’atunci devine umbră – pe mână de mişei

Cad frâiele şi dânşii duc lumea cum vor ei.

„Înainte de a pune pe brunele lui plete

Coroana mea de aur, – eu voi ca să-l încerc.

Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete

Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc;

Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,

Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg –

Să vadă ‘n cartea lumii un înţeles deschis,

Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.

„De-aceea înainte de-a morţi-mi sântă oră

V’am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag.

De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară

În umbra întunecoasă a codrilor de fag,

Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară

Prin nori până la soare-trăieşte – un bătrân mag.

Când încă eram tânăr el tot bătrân era:

Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

„În fruntea lui e strânsă un ev de înţelepciune,

Viaţa lumii toate în minte-i a încăput.

Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;

Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de început

Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,

Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să înveţe

Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.

„Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumii căi,

Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară

În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,

Silit ca să înceapă din începutu-i iar

Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.

Şi cine – enigma vieţii voieşte s’o descuie

Acela acel munte pe jos trebui să-l suie”.

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!

Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal!

Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite,

C’o frunte ‘n bucle-şi pierde puternicu-i oval –

Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (ţintit e)

Stă rezemat de pragul auritului portal:

A tatălui său vorbă aude şi se închină –

Un semn că se supune măsurii ce-o destină.

S’apropie cu pasuri modeste, line, rare

Şi umil îngenunche pe treapta de la tron:

„Pe mâine, pe când noaptea v’aprinde blându-i soare,

Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,

Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,

M’oi duce pân’ la poala a muntelui Pion

Ş’apoi pe jos de-acolo eu muntele – am să sui

Ca gândurilor mele aripi să le pui.

„Aripi, ca să ştie ce e deşertăciunea:

Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin,

Ca pasul vieţi-mi toate să-l ducă înţelepciunea,

Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini,

Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,

Să n’ascult decât glasu – adevărului senin;

Şi sarcina vieţi-mi să-mi fie cât de grea,

Voi şti s’urmez, părinte, cu râvnă calea ta”.