Povestea teiului - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 188 de voturi
Povestea teiului

– Blanca, ştii că din iubire

Fără de lege te-ai născut;

Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire!

Îmbrăcându-te în veşmântu-i,

Lepădând viaţa lumii,

Vei spăşi greşeala mumii

Şi de-o crimă tu mă mântui.

– Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l,

Dară sufletul mi-e vesel,

Tinereţea luminată;

Danţul, muzica, pădurea,

Pe acestea le-ndrăgii,

Nu chiliile pustii

Unde plângi, gândind aiurea!

– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Cum am spus, aşa rămâne;

Pentru drumul cel de mâine

De cu azi te pregăteşte!

Mâna Ea la ochi şi-o ţine,

Toate minţile-şi adună,

Să ia lumea-n cap, nebună,

Parcă atâta-i mai rămâne.

Calu-i alb, un bun tovarăş,

Înşeuat aşteapt-afară,

Ea picioru-l pune-n scară

Şi la codru pleacă iarăşi.

Seara vine din arinişti,

Cu miroase o îmbată,

Cerul stelele-şi arată,

Solii dulci ai lungii linişti.

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt,

Ce cu flori până-n pământ

Un izvor vrăjit ascunde.

Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioşare

Tot mai tare şi mai tare,

Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea, sunând din valuri –

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ţine strajă. –

Ca din farmec Ea tresare,

Şi privind uimită-n lături,

Vede-un tânăr chiar alături,

Pe-un cal negru e călare

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevăru-i?

Flori de tei el are-n păru-i

Şi la şold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,

Trece mâna pe la tâmple,

Iară inima-i se împle

De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape

Şi cerşea copilăreşte;

Al ei suflet se răpeşte

De închide-a ei pleoape.

Cu o mână îl respinge,

Dar se simte prinsă-n braţe,

De-o durere, de-o dulceaţă

Pieptul, inima-i se strânge.

Ar striga şi nu se-ndură,

Capu-i cade pe-a lui umăr,

Sărutări fără de număr

El îi soarbe de pe gură;

O dezmiardă ş-o întreabă,

Iar ea faţa şi-o ascunde,

Şi aşa de-ncet răspunde

Cu o voce dulce, slabă.

Tot alături călăresc,

Nu au grija nimănuia,

Şi de dragi unul altuia

Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbră, pier în vale,

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu.

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiat,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe, mai departe,

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă,

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea sunând din valuri.